Drept care Moromete îl înjură din curte cu admiraţie şi pe el şi pe notar fără teamă că Bărăgan l-ar putea auzi. Într-adevăr, de când plecase, nimeni nu-l mai văzuse pe Niculae prin sat, dar nu numai pentru asta lumea se adună la primărie în număr mare. Erau, de la o vreme, din ce în ce mai atenţi cu aceşti trimişi fiindcă unora începuse să nu le placă deloc ce făceau alţii şi altora nu le plăcea câtuşi de puţin ce făceau unii. Partidul comunist avea el sediu aici şi mai erau şi alte partide cu fel de fel de denumiri în care se înscriau mulţi, dar adevăratele partide de dinainte de război nu mai erau şi nu prea înţelegeau unii cum se întâmplase acest lucru. Mai mult chiar, nu înţelegeau nici cum vechii ţărănişti şi liberali stăteau cu mâinile în sân şi se uitau la valul care îi îneca fără să facă nimic... Aristide, nu se ştie de ce, îşi vânduse moara şi îşi cumpărase un restaurant la Bucureşti, se lăsase de politică, nu mai ştia nimeni ce e cu el... Trebuiau deci ascultaţi cu grijă mare aceşti tineri ca alde Niculae ăsta, fiindcă trebuia descifrat totul mai dinainte, pentru a preîntâmpina pregătiţi răul, sau, dacă va fi cumva cazul, de luat parte cât mai mult la eventualul bine, cum făcuseră cu moşioara Episcopiei, care e drept că abia le ajunsese pe-o măsea, dar oricum fusese şi asta ceva... Numai un prost ar sta acasă liniştit, după un război în care Neamţul a încercat să dea şi până la urmă a mâncat bătaie de la Rus şi când un comunist vine aici înaintea ta şi zice: puteţi să luaţi pământul care mai e al vreunui moşier, şi pământul să fie luat şi să nu vie nimeni, nici armata şi nici jandarmii să te împiedice. Poţi afla multe de la un băiat cu caş la gură, dacă ai puţină minte, şi poţi ghici din vorbele lui, cu mult înainte, la ce te mai poţi aştepta în viitor. Aşa că veniseră în număr mare, în cămăşi şi izmene, unii desculţi şi alţii încălţaţi şi cu chimire sau brâie roşii cu o simplă curea peste ele, cu pălării care fuseseră odată negre, unii cu bastoane cu gogă la cap, solemni, alţii mititei, slabi şi cu o licărire atât de mică de speranţă în luminile ochilor încât semăna mai degrabă a disperare, şi stăteau toţi împrăştiaţi în faţa acelui băiat, fiecare având aerul că s-a oprit aici ca din întâmplare şi că nu va asculta mult şi îşi va continua drumul spre treburile lui care poate că nu păreau unora aşa de importante cum erau cele de genul celor de faţă, dar erau în orice caz mai stabile şi mai durabile, pentru că fără ele nimeni, de nicăieri, nu putea trăi... Şi atunci sigur că n-aveau să piardă aci decât câteva minute, să mai vadă şi ei cine ar putea crede că îi poate învăţa pe ei ceva, afară doar cum să-i tragă pe sfoară, să le ia produsele şi vitele dacă s-ar putea, pe nimic: dar de stat să audă ce e, or să stea! Iar locul era acelaşi de aproape o sută de ani, cam de când se ridicaseră, aşa cum arătau acum, biserica, şcoala şi primăria, aceste trei puncte de sprijin ale satului, toate trei având pământul foarte bătătorit la intrare, biserica şi şcoala mai mult, fiindcă aveau curte, primăria însă n-avea decât una mică în care era ţinută şareta primarului şi un obor necesar închiderii vitelor contraveniente sau sechestrate pentru impozite, încât adunările de la primărie aveau loc chiar în mijlocul drumului, cele mai scurte bineînţeles, cum era cea de faţă, cu un caracter oficial sau semioficial, cele electorale sau culturale fiind înghesuite tot la şcoală.

Niculae începu să vorbească şi unii plecară aproape imediat, lămuriţi: băiatul vorbea ca şi notarul, doar poate cu mai multă patimă, că au făcut reforma agrară (ce reformă? care reformă?), că au răsturnat dictatura fascistă şi altele de acelaşi gen. Cei mai mulţi însă rămaseră fiindcă nu era deloc limpede unde vroia el să ajungă, şi nu trecu mult şi aflară ce era: cu toate ocolişurile pe care le făcu vorbitorul, el nu putu să-i facă să nu priceapă că nu era la mijloc nici o neînţelegere care în cazul de faţă ar fi putut îndulci lucrurile. Dincolo de frazele lui acaparatoare reieşea că partidul comunist consideră că nu era deloc bine ce se petrecea aici prin satele astea cu moldovenii goniţi de secetă, rătăcind şi dându-şi haina din spinare pentru o bucată de pâine. Şi nu numai că consideră, spuse băiatul, dar chiar se opune şi face apel la toţi să se prezinte şi să vândă la preţul oficial cerealele destinate acestor oameni bătuţi de soartă, la centrele ce se vor forma în acest scop şi că să se gândească fiecare ce-ar fi dacă lucrurile ar sta invers şi ar fi ei în locul moldovenilor şi moldovenii în locul lor? Vorbea bine şi dacă n-ar fi vorbit exact despre ceea ce vorbea, mulţi s-ar fi minunat, după cum chiar se întâmplă, dar aceştia fiindcă nu înţelegeau sau nu se considerau practic în cauză, fiindcă nu le prisosea nimic, abia le ajungea lor din cât făcuseră. Dar nu erau numai dintre ăştia adunaţi acolo.

În acest timp apăruse pe dealul care urca cu zece cincisprezece metri satul mai sus, şi la poalele căruia se afla primăria, un car cu boi. În el stătea un flăcău şi el intră liniştit în mulţime, silind toată lumea să se desfacă şi să-i lase drumul liber. Un om mai în vârstă, adică cu o experienţă oarecare în ceea ce priveşte autorităţile, ar fi înţeles ce era acolo şi ar fi ocolit din vreme pe o uliţă dosnică.

– Treci, mă, şi tu cu boii mai repede, zise şeful postului de jandarmi, unul nou, cel vechi, căruia îi luase Tugurlan puşca, ieşise la pensie şi