lui Năstase râse încet, cu o semeţie care se vedea că o împrumuta nu de la scârbitul de taică-său, ci de la unchiu-său Aristide. Afară, cocoşii se porniră să cânte întâia oară. Era miezul nopţii.

– Isosică, ia du-te tu acuma pe-afară, zise Aristide, o fi adormit ţaţă-ta Paraschiva în pridvor şi o fi ascultând cineva la geam. Ieşi tu întâi, Lenuţo, şi te uită şi pe urmă Isosică să dea târcoale casei.

Fata deschise înainte uşile şi Isosică ieşi pe urma ei, întâi cea din tindă, apoi de la pridvor şi pe urmă de la grădiniţă. Mergea înaintea flăcăului cu cozile pe umăr şi la colţul dinspre drum al pridvorului se lipi de perete şi-şi răsuci, în tăcere, capul şi se uită spre bancă. Paraschiva, era adevărat ce spusese Aristide, se întinsese în pridvor şi se învelise cu cojocul, dormea de s-auzea din drum. Isosică se lipi şi el de perete lângă fată şi atunci ea se trase repede îndărăt şi se întoarse în casă. Însemna că văzuse pe cineva şi se speriase. Isosică se uită mai bine, se dădu jos în grădiniţă şi ieşi sub acoperişul cârciumii. În spate, spre drum, se vedeau obloanele ferestrei odăii de unde ieşise. Nici un fir de lumină nu se zărea pe sub ele. Dar nu era nimeni şi nici nu putuse fi, chiar dacă ar fi fost şi-ar fi fugit, s-ar fi văzut, n-avea pe unde s-o ia ca să se topească. Isosică rămase câtva timp în mijlocul grădiniţei, ca o umbră. Pe lângă el i se ridicau până la genunchi flori mari, cârciumărese cu tija grasă şi zorele care se urcau peste toţi stâlpii casei lui Aristide, până la acoperiş. Nu era absolut nimeni şi cerul de miezul nopţii era plin de lumină, cu toate că luna lipsea, iar satul, după ce foşnise la cântecul cocoşilor, căzuse acum în tăcere. O singură dată se auzi de pe undeva de departe un şuierat lung şi gâlgâit, care se stinse şi el şi liniştea recăzu.

Pe la al doilea cântat al cocoşilor terminară lista, şi Aristide o luă şi făcu o copie după ea, pe care i-o dădu lui Isosică. Originalul cu scrisul lui Isosică rămase la el, la Aristide, şi îl vârî în portofel. Pe aceste liste Isosică fusese şi el trecut, deşi el spusese că nu e nevoie, se ţine el minte şi fără listă, nu e nevoie să se citească acolo ca să-şi aducă aminte cum îl cheamă.

– He, he, he, râsese Aristide, he, he, he, auzi ce-a zis, băiat deştept. Nu degeaba spune lumea că e al meu, he, he, he... Mai deştept decât fi-meu Tache, care nu ştie decât să guiţe şi să dea cu pumnii în oameni la moară.

Cu toate că trecuseră aproape zece ani şi în răstimp se rostogolise peste toţi un război, Aristide nu uita nici acum istoria din anul acela, cu bătaia lui Tache la moară. Ţugurlan se întorsese de la puşcărie după câteva luni: Aristide plătise un avocat să-i facă recurs după ce se împăcase cu el tot prin intermediul avocatului, iar unii tot îl mai înjurau pe Aristide că nu trebuia el, pentru fi-său Tache, să-l pună pe domnul Florică să-i facă lui Ţugurlan proces. Numai puţini ştiau – şi îi dădeau dreptate – că nu din pricina lui fi-său Tache nu-l iertase el de la bun început pe Ţugurlan, ci pentru că ăla sărise la el în faţa primăriei şi îl dăduse cu ceafa de perete şi îi crăpase pielea capului. „De ce, întreba Aristide când venea vorba despre asta şi cineva îi spunea că n-a făcut bine ce-a făcut, de ce să sară la mine? Că nu-i făcusem nimic, pusesem doar jandarmul să-l ia şi să-i dea câteva de ochii lumii, că nu mi-era mie că îl umpluse pe Tache al meu de borş, şi Tache mai da în unii şi eu i-am spus mereu să se astâmpere, că o s-o păţească într-o zi. Dar el a sărit atunci la mine, mi-a înfipt mâna în beregăţi şi a început să mă înjure. De ce? Îi făcusem ceva? Nici nu mă gândeam să-l bag la puşcărie, m-aţi văzut voi vreodată că am băgat pe cineva la puşcărie? Din contră i-am scăpat pe toţi care au venit la mine şi m-au rugat...”

Aici aşa era, şi faptul că întorcându-se de la închisoare Ţugurlan nu-l ameninţase şi nu-i făcuse nimic lui Aristide arăta că într-adevăr cei doi, chiar dacă nu se împăcaseră în fundul sufletului, încercau să se uite unul pe altul ca şi când n-ar fi fost nimic între ei...

 

XVIII

Amintirea preotului plecat se şterse însă curând din sufletul Catrinei şi ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar la suprafaţă. Drumul pe care apucase Niculae nu-i plăcea şi îl învinuia de acest lucru pe taică-său, dacă nu s-ar fi dus în anul acela la Bucureşti... Şi întâmplarea de atunci, după ce stătuse atâţia ani la întuneric, izbucni iar la lumină cu o forţă sporită. Vrând să se apere, Moromete se prefăcu că nu înţelege legătura şi spuse că de ce, drumul era foarte bun, se spunea înainte că dacă vin comuniştii la cârma ţării o să mănânce lumea. Uite că au venit şi...

Într-o zi însă Niculae se întoarse în sat şi dezminţi această părere naivă a tatălui său. Iată ce se întâmplă...

Sunase Bărăgan cu goarna să se strângă lumea la primărie că are iar notarul nu ştiu ce să le spună. (Nu plecase încă din sat acest notar.) Moromete, ca de obicei, nu se duse, deşi Bărăgan, trecând prin dreptul porţii lui, îi spusese cu glasul lui spart, pe lângă care al lui Dumitru lui Nae părea cu totul obişnuit, ca al oricărui om, iar al oricărui om părea o şoaptă pipernicită:

– Du-te, bă, Moromete, pe la primărie, că a venit alde fi-tău să ţină un discurs!

– Şi ce, bă, Bărăgane, răspunse Moromete din curte, fără mine nu poate să-l ţină?

– Ordin de la notar să se strângă toată lumea, zise Bărăgan fără să fi auzit, căci forţa glasului lui şi a goarnei în care