au stat ei la putere în sat, aşa cam vreo zece inşi în formaţie de câte doi, erau şi din Pălămida şi din Turnu, era printre ei unul cu piciorul drept răsucit şi mai scurt decât celălalt. Era noroi şi ningea, dar ei au început să meargă prin mijlocul drumului şi să cânte, ca un pluton de soldaţi, ţineau bine pasul şi aveau voci puternice, învăţaseră bine cum să cânte în marş. Au intrat pe şoseaua mare, au străbătut satul de la un cap la altul, pe urmă au pierit nu se ştie unde.

– Şi? zise Aristide.

– Şi la coada lor, în spatele ăluia şchiop, era fane Marin Bâznae şi Victor Bălosu, şi la coadă ăştia doi ai lui Ghice.

– Nu ştiam, zise Aristide. Mama lui de Bâznae. Şi acum s-a repezit la comunişti! Nu mi-a spus nimic, mai zise Aristide, şi privirea lui avu o secundă o lucire îndârjită ca de oţel. Mi-e dator cincizeci de mii de lei, i-am dat să-şi cumpere nişte cai, zălog un pogon de pământ, s-a rugat de mine cu căciula în mână. Hm! vedem noi! Mama lui de Bâznae. Spuneţi şi voi altul.

Fiindcă fusese vorba de Bâznae, lui Dan îi veni şi lui în minte unul şi îl numi, Ţondrică Anton, şi spuse că ar putea să fie bun. Era un prieten de-al lui, un băiat blând –, fiindcă zisese Aristide că ăştia sunt buni să nu facă ce-o să li se spună. Ţondrică, zise Dan, taman se însurase acum o săptămână, cu nuntă, adică pe baza că mireasa e fată mare şi seara când lăutarii l-au dus cu ea în odaie, blândeţea lui l-a cam făcut de râs.

– De ce? zise Aristide.

– Nu se auzea strigătul miresii dinăuntru şi taică-său s-a înfuriat pe-afară, Antoane, zice, dacă mai stai mult intru eu şi pun mâna pe ea. Până la urmă a ieşit bine, a ţipat mireasa, şi Anton când a dat cu ochii de tat-său în tindă l-am auzit eu cum l-a înjurat; era galben de furie alde Anton, dar tat-său a râs şi nu s-a supărat de înjurătură în faţa oamenilor, mai bine aşa decât să creadă lumea că fi-său...

– Numai să vrea ăsta, zise Năstase clătinând din cap, adică: e el blând, dar o să vrea să se bage?

– Vorbeşti tu cu el, Dane, zise Aristide. Spune-i că e nevoie. Hai noroc, hai să mai bem.

Isosică lăsă creionul jos şi puse şi el mâna pe pahar.

– Mă, zise Aristide, cu un glas ca de fier, hai noroc! Aveţi grijă să nu vorbiţi cu oricine, orice. Nu e glumă!

Paharele erau adunate în aer ca un buchet mare, aşa de rubiniu era vinul în ele, la lumina albă a petromaxului care sfârâia nesimţit în perete. Apoi buchetul se rupse şi duseră paharele sub nas.

– Aşa, făcu Aristide aşezându-se la loc. Lenuţo, mai adu vreo două sticle din vinul ăsta, poate ni se mai face sete. Ce zici, Năstase?

– Să mai aducă, se strâmbă Năstase, ca şi când pentru el totuna era dacă bea vin sau apă.

Totuşi parcă se mai înseninase de când începuseră cu lista: vedea parcă o speranţă clară.

– Mai departe, Isosică, spuse Aristide, ia trece-l tu acolo pe Ilie al Măriei lui Usturoi. Ce ziceţi de-ăsta?

– E bun, se strâmbă Năstase pufnind, parcă ar fi vrut să spună: dacă prin bun trebuie să înţelegem rău.

– De ce, surâse Aristide, Ilie al Măriei lui Usturoi lucrează la mine la pădure, băiat bun...

– Bun la ce? zise Năstase.

– Aşa, bun să fie văpsit comunist.

– Băga-l-aş în mă-sa de nerod, de cine a găsit el să-şi bată joc..., zise Năstase.

Toţi ştiau despre ce era vorba. Unul de prin Cotoceşti, de unde era şi Năstase, avea o fată fără degete, băgase, când era mică, mâna sub ţest să scoată pâinea (maică-sa ţinea vătraiul şi dădea nişte oale la o parte) şi atunci s-a rupt vârful ţestului, care nu se vedea că se crăpase şi a căzut cu buza pe degetele fetiţei, care a leşinat. A făcut arsuri şi a rămas numai cu podul palmelor, dar asta n-ar fi fost nimic, nu-i trecea sperietura nici când s-a făcut mare şi din pricina asta avea voinţa slabă, tremura dacă se răstea cineva la ea. Şi odată a trimis-o maică-sa după bureţi în pădure, că nu avea ea degetele topite de tot şi a dat peste ea ăsta al Măriei lui Usturoi. Nu era nimeni prin preajmă şi s-a răstit şi el la ea şi a pus-o pe urmă jos... S-au pomenit cu ea că a rămas însărcinată. Fata era şi jumătate mută, şi îi era frică numai de cel care se răstea la ea în prezent, încât nu le-a fost greu la ai ei s-o facă să spună cine a fost. S-au dus cu şeful de post peste băiat.

– Cum a scăpat el atunci de nu l-au băgat la puşcărie? întrebă Năstase.

– A venit la mine şi mi-a spus: domnu Aristide, toată viaţa o să fac ce-o să-mi zici, spune-i lui dom’ şef să nu mă ia la secţie să mă bată. „Bine, mă, am zis, da’ te-ai făcut de râs, altă fată n-ai mai găsit şi tu să pui jos?” „Domnu Aristide, zice, n-am vrut, nu ştiu cum s-a întâmplat...” „Bine, zic, du-te acasă şi-ţi vezi de treabă, dă o declaraţie că nu e adevărat şi pe bază de martori te lasă şeful în pace, îi spun eu, dar înţelege-te şi cu părinţii fetei.” S-a înţeles cu ăia să-i dea fetei, pe numele copilului, o juma’ de pogon de pământ şi a scăpat. Altfel intra la beci. Ia mai pune, Dane, din vinu ăsta, că mi s-a făcut sete.

Şi Dan umplu paharele şi ciocniră iar.

– Tu de ce ţii, Vasile, paharul gol? zise Aristide adresându-se acelui nepot care nu scosese până acum nici un cuvânt.

– Nu, eu nu mai beau, zise Vasile răguşit de tăcere.

– Ce, zise Aristide, nu te mai ţin balamalele?

– Nu, am ameţit, răspunse flăcăul.

– Păi uite, Ştefan, de seama ta, parcă nici n-ar fi pus picătură pe limbă.

Trufaş, fiul cel mic al