puse mâna pe creion şi hârtie, dar ţinea ţigara în gură şi când se aplecă să scrie se înecă cu fumul şi începu să tuşească, se făcu roşu ca sângele.

– Lapădă dracu ţigara-aia, zise Aristide cu dispreţul curat al celui care nu fuma. Scrie: 1. Cârcâdaţ I. Badea.

Se lăsă o tăcere. Isosică aşteptă cu creionul în aer. Ce se întâmpla acum? Ce era cu această listă care devenea un fapt, o probă? Tăcerea fu ruptă de Năstase.

– Parcă ziseşi că să nu pună mâna pe sat drojdia de dedesubt.

– Da, dar nici să intre cine vor ei, îi alegem, zise Aristide.

Vroia adică să spună că aţâţi câţi erau drojdie din cei care urmau să fie aleşi, ascultau de ei, de Aristide şi cei care erau acolo.

– N-oi fi vrând, zise Aristide iar, să băgăm oameni care să devină comunişti convinşi!

– Dar nici aşa de-ăştia n-or să primească, zise agronomul.

– Trebuie să căutăm numai de-ăia care îi ştim noi şi o parte din sat, dar nu tot satul, zise Aristide. De-aia e bun Badea al lui Ilie Cârcâdaţ.

– Bine, zise Năstase. Ei, altul, mai zise el, cu un glas de parcă ar fi fost cu neputinţă să se mai găsească unul ca ăla care fusese pomenit.

– Păi spune tu acuma unul, zise Aristide. Ai scris, mă?

Isosică nu scrisese. Rămăsese cu creionul în aer, nemişcat. Avea să scrie, dar parcă vroia să se ţină minte că scrisul lui era pe hârtie, nu al lui Aristide sau al altuia. Se gândea: da, bine, avea să scrie. Dar... Şi se aplecă hotărât. Înainte de a începe avu un gest de şcolar sau de tâmplar, înmuie întâi vârful creionului în gură, apoi începu să facă prima literă. Fiindcă dedesubt nu era nimic, creionul găuri hârtia chiar în clipa când să rotunjească prima literă a numitului Cârcâdaţ.

– Pune-i un caiet dedesubt, Lenuţo, zise Aristide. Ei, Năstase! Până zici tu, ia trece-l, mă, acolo pe Neagu Postu.

– Da, zise Dan nu se ştie de ce, ăsta e bun.

– Ăsta e un om blând, lucrează la mine, când vorbeşti cu el trebuie să spui de două ori o vorbă ca s-o înţeleagă, zise Aristide.

– Păi o vrea? se îndoi Dan.

– Dacă îi spun eu, vrea, zise Aristide. Nu e prost, face el pe prostu, chestia asta cu spusul de două ori se mai şi preface. Mă, Neagule, îl întreb eu într-o zi, e adevărat, mă, ce ţi s-a întâmplat astă-primăvară la deal? mi-a răspuns numaidecât, a râs: e adevărat, domnu Aristide, zice. Şi la te gândeai? zic. Mă gândeam şi eu la multe, zice. Aşa că vezi, e foarte bun...

– Da’ ce-a păţit la deal? zise Nae Cismaru care tot timpul fusese ochii pe toţi, care cum deschidea gura se uita la el şi asculta.

– N-a păţit nimic, zise Aristide şi privirea îi sticli de simpatie pentru omul lui. Sta şi el răzimat în bâtă, pe câmpul mare şi păzea caii... Şi cum sta el aşa nemişcat, cine ştie cât o fi stat, s-a pomenit cu o barză pe umeri. A scos un urlet şi a dat aşa din mâini, s-a speriat şi el, l-a luat barza drept pom... Scrie-l acolo, Isosică. Neagu Postu.

– Ăsta e numele lui adevărat? zise Isosică.

– Ăsta e!

– Şi ce să facă ăsta la comunişti?! se miră Năstase.

– Să nu facă ce i-o spune, zise Aristide.

– Păi îl dă afară.

– Până îl dă afară mai vedem noi, venim cu alţii.

– Atunci, zise Năstase, trece-l şi pe Nicu-Canel.

– Nicu-Canel, zise Aristide, da, dar ăsta e prea bun, nu e bun!

– Beşleagă, zise Năstase.

– Beşleagă, strigă Nae Cismaru surprins, vecinul meu.

– Ăsta e bun, zise Aristide, dar n-o s-o ia razna pe urmă?

– Nu, zise Năstase, numai când bea, dar bea rar, aşa că... îl cunosc eu, suntem prieteni de la şcoală... Stăm într-o bancă. Scoate căciula înaintea ta, are şapte copii, i-am dat pe iarnă vreo zece saci de porumb împrumut.

– E rău când bea, zise Aristide, astă-iarnă când zici tu că i-ai dat sacii-ăia de porumb a vândut el ce-avea în pod şi trei zile şi trei nopţi a băut uite aici la mine, nu vrea să iasă afară la miezul nopţii... Mi-e frică să nu spună la o beţie că noi l-am îndemnat şi atunci nu e bine.

– Aşa e, conveni Năstase şi se scârboşi iar şi nu mai zise nimic.

– Mă, Aristide, ce-ar fi să vorbim cu Cornel? zise Nae Cismaru.

– Cine, ungurul?

– Da.

– Foarte bun, zise Aristide. Omul nostru. Şi nu ştie nimeni.

Pe-ăsta îl adusese în sat Anghelina Neacşii lui Tărăboanţă, îl găsise la un târg, era mecanic de batoze şi nu prea înţelegea bine româneşte, dar îşi făcuse mulţi prieteni în sat. Cu Anghelina se certa în fiecare zi, dar nu se despărţeau, bătrâna, Neacşa lui Tărăboanţă, căreia i se spunea, nimeni nu ştia de ce, Bibina, povestea că după ceartă îi apuca pe-amândoi, Cornel striga la ea, ieşi afară, Tărăboanţo, şi o dădea afară şi încuia uşa. Prietenul lui cel mai bun era unul Călin Dogaru, tot un fel de lăcătuş-mecanic, şi într-o zi ungurul a venit la el foarte nedumerit. „Ma, Caline, zice, Anghelinul ăsta al meu strigă la mine, ma, Stoica Mucedu... Cine pastele la mama al lui e Soica ăsta Mucedu?” „Un prost, mă, Cornele, cine să fie, i-a răspuns Călin râzând”, şi atunci ungurul a zis, „Păi cum, ma Caline, eu sunt prost, ma Caline”, şi s-a dus peste Anghelina şi a luat-o la bătaie. Când o bătea se auzeau ţipetele muierii până afară din sat.

– Câţi sunt, mă, ia citeşte, zise Aristide. Şi după aceea adăugă: Scrie acum la numărul curent care urmează pe Fane-Marin Bâznae.

Rămaseră tăcuţi. Nae Cismaru zise:

– Cum, Aristide, nu ştii? Păi ăsta e!

– Ce vorbeşti? De când?

– De curând: ăsta şi cu ai lui Ghice, fraţii ăia doi. Ăştia au fost şi legionari, i-am văzut eu când au venit odată în sat, nişte legionari de la Pălămida, la un Crăciun.

Şi Nae Cismaru le povesti la toţi dacă îşi mai aduc aminte cum au intrat atunci în lunile alea cât