apere. Să spuie domnul Terente, băga-l-aş în mă-sa şi pe-ăsta, care veni primar după mine când se termină războiul, cum era gata să semneze ca un bou lista cu care venise nişte hoţi de pe la plasă. Ţugurlan, care a fost şi el primar o zi ca şi tine, Nae, i-a dat afară din primărie... Terente, care a fost numit în locul lui, nu! Zicea că e comunist domnul Terente, dar prima lui iscălitură de primar „comunist” era s-o pună pe vacile unor nenorociţi. Bagă de seamă, domnule Terente, îi zic, că o să răspunzi de ce iscăleşti... Ce e, mă, ce cauţi aici? se întrerupse Aristide văzând că pe uşă fata lăsase să intre cineva.

Era un flăcău cu o căciulă mare cât o baniţă pe cap şi cu o dulamă cu guler de oaie tot aşa, deşi toamna abia începuse şi nopţile erau încă dulci.

– Ce te-ai încotoşmănit aşa?

– Nea Aristide, zise flăcăul cu îndoială, văzând atâta lume adunată acolo...

– Zi-i, bă, dă-i drumul, ce s-a întâmplat? aprobă totuşi Aristide.

– Au vrut unii să spargă sediul partidului comunist.

– Ei, şi?

– I-au găsit acolo pe-al lui Gogonaru, pe Mantaroşie şi pe Ouăbei, cu felinarul aprins. Şi ăsta, Ouăbei, le-a strigat, bă, zice, eu ştiu cine sunteţi, ne-a spus tot unul dintre voi, mă, a venit azi un băiat la primărie şi i-a spus pe toţi notarului. Daţi de dracu, dacă nu vă vedeţi de treabă.

– Şi? întrebă Aristide.

Flăcăul rânji ca un tâmpit şi apoi dădu din umeri, dar nu fiindcă îi ardea să dea din umeri, şi era el atât de nepăsător pe cât vroia să pară; era mai degrabă speriat de ceva.

– Vreai să spui, se dumiri Aristide ajutându-l, că ăia care veniseră să spargă sediul au fugit...

– S-au dus dracu’! exclamă şi flăcăul venindu-i deodată inima la loc.

– Bine, mă, Pătăleaţă, bine că mi-ai spus şi mie, să ştiu şi eu! Ia bea şi tu ici un pahar de vin şi du-te şi-ţi vezi de treabă.

Şi îi turnă unul plin, pe-al său, şi i-l întinse flăcăului.

– Tu de unde vii? îl mai întrebă, ca să zică ceva.

– Eu sunt de gardă în noaptea asta cu alde Marin al Măriei lui Usturoi.

– Bine, zise Aristide, dă-l peste cap şi vezi-ţi de garda ta.

După plecarea flăcăului, Aristide îi ceru fetei un pahar curat şi îi porunci să-i spună maică-sii să stea afară pe pridvor să aibă grijă să n-asculte cineva la geam.

– Iar tu du-te în prăvălie, şi adu-mi mapa cu hârtii şi un creion chimic... Isosică, zise apoi Aristide în timp ce umplea iar paharele, cu începere de-aici înainte mă înjuri prin sat şi spui că sunt aşa şi pe dincolo. Fiindcă zise el, adresându-se la toţi, trebuie să ne gândim la nişte inşi pe care să-i văpsim comunişti, să-i alegem noi să intre în partid, fiindcă nu putem să lăsăm comuna să ajungă pe mâna ăstora. De-aia v-am chemat! Fiindcă până vine Anglia şi America să facă şi să dreagă, noi stăm aici în zona limitrofă şi o să pună mâna pe sat drojdia de dedesubt, nu e de glumit, înţelegeţi? Tu înţelegi, mă, Isosică?

Adică de ceilalţi nu se îndoia, fiindcă erau toţi rudele lui, iar Nae Cismaru era un om cu mintea coaptă şi sigur că înţelegea, dar el, Isosică?

– Înţeleg, zise Isosică după ce lăsă să se scurgă clipe lungi, învăluit în fum de tutun şi dus parcă pe gânduri de greutatea întrebării.

Fata tocmai se întorcea de-afară.

– Era cineva? zise Aristide.

– N-am văzut pe nimeni.

– Spune-i mă-tii să stea pitită în pridvor, repetă el. Eu n-am nimic contra comuniştilor, dacă vor să guverneze... Şi noi am guvernat, continuă Aristide. Dar ei în loc să stea de vorbă cu oamenii care sunt ceva în comuna asta, nu zic să stea de vorbă cu noi, că n-am pretenţia, dar sunt atâţia inşi care nu ţi-e ruşine să le zici dom’ primar, şi să-ţi scoţi chiar căciula înaintea lor fiindcă unii sunt bătrâni şi chiar şi părintele are pentru ei cea mai mare consideraţie... Dar cum să-ţi scoţi căciula în faţa lui Ouăbei? N-am nimic cu el, să-şi vadă de cobiliţa lui, dar să nu intre el în primărie cu ea şi să aibă şi pretenţia că merită. Asta e chestiunea!

Pe masă nu mai rămăsese nimic, nici fărâmituri de pâine şi nici măcar urmă de oase, totul fusese mâncat şi fata scutură şi luă farfuriile şi tacâmurile (de care de altfel nu se servise nimeni). Mai aduse însă sticle de vin, de aceeaşi culoare porfirie şi turnă ea în pahare, în timp ce tatăl se ştergea pe mâini cu un şervet.

– Ia dă-mi acuma tu linia aia de liniat, zise el.

Şi cu linia în mână făcu pe hârtie un tabel pe care scrise şi apoi citi la toţi cu glas tare, însă în mod consultativ. Tabel nominal de locuitorii din comuna Siliştea-Gumeşti care se vor înscrie în Partidul Comunist...

– E bine aşa?

– E bine, aprobă Năstase mai mult curios decât convins. Şi întrebă: Adică ce vreai tu să faci?!

Sub întrebare se ghicea totuşi o îndoială, fiindcă rămăsese în aer o neîncredere pricinuită de apariţia ciudată a flăcăului îmbrăcat toamna cu dulamă şi căciulă de iarnă. Cum era cu ceea ce zisese el atât de hotărât mai înainte că n-or să-şi facă ei, comuniştii, sediu în Siliştea-Gumeşti? Uite că şi-l făceau.

– E clar ce vreau să fac, răspunse Aristide neturburat, cu atât mai mult cu cât se dovedeşte că au şi început să aibă şi oamenii lor ascunşi, nu numai pe faţă, cum văzurăţi şi voi ce zicea băiatu-ăla al lui Pătăleaţă că s-a întâmplat chiar în seara asta cu sediul. Mai clar nici că se mai poate! Aflăm noi totul! Nu asta e important că au pus ei o tablă pe prăvălia lui Ionel. Ia scrie tu aici, Isosică. Numărul curent, numele şi pronumele, comuna şi judeţul, ocupaţia şi p... mă-sii! Ai scris? Unul câte unul or să se ducă fiecare nevorbiţi între ei şi neştiuţi, azi unul, poimâine altul şi să se înscrie în partidul comunist. Scrie, Isosică.

Isosică