– Toată chestia e să te retragi la timp, asta în ce vă priveşte pe voi, reluă Aristide adresându-se mai departe ginerelui. Dar asta e, că n-ai cum să te retragi... Povestea domnul Mărăcineanu că prin 1944, când au început ruşii să-i împingă pe nemţi îndărăt, mareşalul Antonescu era pe linia frontului şi primeşte o telegramă de la Hitler să vie urgent la Berlin să discute cu el situaţia militară. Antonescu se urcă în avion, dar la aerodrom îi spune serviciul meteorologic că în aer e furtună mare la o oră de mers cu avionul şi că e pericol să cadă. Cât ţine furtuna? întrebă Antonescu. Nu ştiu, zic ăia. Ei, dacă nu ştiţi, eu dau ordin de plecare, zise Antonescu şi pilotul n-a avut încotro şi a trebuit să execute. Şi nu era numai Antonescu singur, a trebuit să se urce în avion cu el şi statul major şi alţii care mai erau de la guvern. Chestia asta, zicea domnul Tache, i-a povestit-o cineva care era prieten cu medicul personal al lui Antonescu care era şi el în avion. N-au mers ei nici un ceas şi aşa era, cum a zis serviciul meteorologic, au intrat în furtună şi avionul a început să-i răstoarne pe toţi când în gât, când în cur. I-a învălmăşit pe toţi, abia au scăpat, se mirau şi piloţii pe urmă... Ei, când au ieşit din furtună, toţi prăpădiţi, galbeni la faţă, le-a venit inima la loc şi arătau şi ei mai veseli, au început să-şi dreagă hainele şi craveţile... Şi Antonescu odată se uită la ei şi le zice: „Ei, ce râdeţi, vă pare bine că aţi scăpat?... Ce vă pare aşa bine? Dacă muream nu era mai bine? Am fi fost plânşi de toată lumea, ziarele ar fi fost pline de doliu, ni s-ar fi făcut funeralii naţionale... Am fi fost nişte bărbaţi de stat care am guvernat ţara într-un moment al ei greu (când toţi au fugit şi s-au ferit) şi care am căzut la datorie ca nişte eroi. Dar aşa?! O să pierdem războiul şi cine ştie... O să mai avem noi parte de onorurile pe care le-am fi avut acuma? Aşa că degeaba râdeţi, mai bine aţi plânge!”

– Om deştept, zise Năstase parcă mai înviorat în scârba aceea a lui care nu-l părăsea. Aşa s-a şi întâmplat, cum a zis el, i-a judecat pe toţi ca pe nişte trădători, avea dreptate!

– Asta ziceam şi eu, reluă Aristide, dar omul nu vrea să creadă, zice că n-o fi chiar aşa cum îşi închipuie el.

– Nu cred eu că Franţa şi Anglia... zise inginerul agronom.

Dar nu-şi duse gândul până la cap, se opri şi-şi arătă în chip mai elocvent braţele desfăcute.

– Ce? insistă atunci Aristide.

– Că n-or să intervină ei în zona asta limitrofă, zise agronomul.

– Ce vorbeşti tu, mă Petrică, zise atunci Năstase clătinând din cap, sceptic, aici are dreptate Aristide, nu există ajutor de nicăieri când vin vremuri din astea! A sărit cineva să-l ajute pe Franţuz când intră Neamţul peste el şi când ne luă şi nouă o parte din Ardeal de-o dete Ungurului? Ia adu-ţi aminte!

Se lăsă o tăcere, fiindcă toţi care erau acolo îşi aduceau bine aminte. Era pe la sfârşitul verii lui ‘40 şi citiseră în ziare că Hitler a dictat ruperea unei părţi din trupul ţării şi cum ministrul nostru de Externe, văzând harta, a leşinat. În aceeaşi zi Toderici a pus să sune goarna şi în ziua următoare s-a adunat lumea la şcoală. Copiii recitau poezii şi când unul a început să spună cu glasul lui nevinovat, Clujule, Clujule, mulţi au început să plângă. Nimeni nu înţelegea de ce ţara nu intra atunci în război să-şi apere pământul. Era tocmai ceea ce vroia să spună acuma Năstase, că rămăsesem adică singuri din toate părţile, în faţa neamţului.

– N-a sărit nimeni, continuă el, din contră şi dacă nu întorceam noi armele în 44 şi nu luptam, cine ştie ce-ar mai fi fost... Anglia şi Franţa abia dacă sunt în stare să-şi apere zonele lor limitrofe, dar să mai aibă grijă de-ale altora.

– De ce, zise agronomul, uite, în Grecia s-a oprit zona limitrofă! Dacă nu era Anglia acolo, nu se oprea.

– Asta aşa e, zise Aristide, dar dacă mai trăia paraliticul ăla de Roosevelt trecea şi peste Grecia.

– De ce? zise inginerul agronom. Nu văd legătura.

Aristide nu răspunse, se uită însă cu o privire trufaşă peste toţi cei adunaţi, ca să se vadă încă o dată că puterea lui asupra altora nu ţinea de avere, ci de ceea ce avea în cap; iată, gineri-său, om cu carte, declară singur că nu înţelegea, în timp ce el, Aristide, de unde de neunde, înţelegea perfect. Şi ca dovadă că era aşa, iată că n-avea să-i spună care era legătura între Roosevelt şi zona limitrofă; numai proştii se grăbesc să se arate că sunt deştepţi.

– Nu mă doare pe mine capul de Grecia, zise el râzând ca de ceva demn de dispreţ. Pe mine mă doare ce facem aici cu Ouăbei!

Şi zicând acestea bătu insistent cu dosul palmei într-un anumit punct al mesei, ca şi când Ouăbei s-ar fi aflat chiar acolo pitit dedesubt şi ei nu vroiau să creadă. În acea clipă se auzi o bătaie afară în oblonul ferestrei. Aristide nu se miră. Se întoarse spre fi-sa şi-i spuse să se ducă până afară şi să vadă cine era.

XVII

– Fiindcă pe mine nu mă interesează să conduc numai eu comuna, continuă el după ce fata ieşi, am fost primar zece ani, a venit războiul, am scăpat pe mulţi de rechiziţie şi de front, n-am nici o pretenţie! Când se termină războiul şi veni ordinul cu animalele de captură, să le dăm ruşilor îndărăt, i-am băgat în mă-sa pe-ăia cu comisia lor de armistiţiu, să se ducă la domnul general cutare sau la domnul moşier cutare (care i-a trimes fi-său maior sau colonel cai şi vaci de captură), nu să-i ia tot văduvei vaca din bătătură, că n-are bărbat s-o