capul lordului bandelor. Plafonul boltit de deasupra barului era plin de inserții cu rozete de iluminat largi, ale căror vârfuri se prelungeau până la pereți într-o încrengătură de volute subțiri. Radiația lor de un portocaliu palid era maximă. Le ordonă să se stingă și să rămână așa. Barul a fost cufundat în întuneric. Strălucirea flăcărilor de la cărbunii din spatele grilajelor sobelor arunca evantaie slabe de lumină. A sărit în sus și a alergat spre ușă.

O lumină palidă de argint a izbucnit mai sus în spatele lui, dezvăluindu-i urmele stropite ale pașilor.

– Ce?

Edeard s-a răsucit, văzându-i pe Ivarl și pe Tannarl învăluiți într-un nimb strălucitor.

– Nu ești chiar atât de special, Mergătorule-Pe-Apă, îi spuse batjocoritor Ivarl. Nu poți merge și pe foc.

Întinse mâna. Nimbul de lumină se întinse strălucind de-a lungul brațului, apoi scântei mici i-au pornit în cascadă din vârful degetelor, căzând de la galerie ca un spray fosforescent.

Edeard lăsă să-i cadă camuflajul. Uleiul s-a aprins.

Flăcările s-au ridicat de pe podeaua alunecoasă. O explozie vicioasă de aer îl izbi pe Edeard de pian. Scutul pe care și-l aruncă în jurul trupului abia a reușit să reziste impactului, atenuând lovitura. Nu îndrăznea să respire. Flăcările creșteau în jurul lui, ajungându-i deja deasupra capului. La galerie, fetele țipau la vederea focului care lingea acum balustrada din lemn. Un fum gros se învolbura prin aer.

– Te văd! a strigat Ivarl victorios.

A început să tragă. Edeard se aruncă la podea, arând un val subțire de ulei în flăcări care îi sfârâi peste scut, la doar un centimetru de hainele și de fața lui. Reușea să anihileze efectele căldurii, dar își simțea pielea ca și cum ar fi fost arsă cu acid. Haina de piele mocnea. Încă nu îndrăznea să respire. Gloanțele perforau podeaua lângă el, împrăștiind așchii ascuțite. Sus, la galerie, fetele fugeau guițând pe coridoare. Clienții îngroziți le împungeau într-o parte, grăbiți să se pună la adăpost. Ivarl și locotenenții săi au rămas neclintiți, scuturile lor protejându-i de flăcări. Continuau să tragă cu pistoalele ca niște maniaci. Gloanțele au început să-l lovească pe Edeard pe măsură ce atacatorii străbăteau prin foc cu televederea. Erau ca niște lovituri de ciocan pe spate, trimițându-i de-a lungul coloanei vertebrale impulsuri de agonie care-i explodau în creier. Nu-și mai putea susține scutul mult timp. Avea nevoie disperată de aer.

Gândurile lui împinseră cu putere în jos în podea, dorind să scape, implorând Ajută-mă! și podeaua se schimbă în mod miraculos. A început să cadă. Nu era nimic sub el. Un glonț i-a lovit scutul în partea din spate a capului. A țipat și a leșinat.

Edeard se trezi într-o durere uniformă, care clocotea oribil. Chiar înainte de a fi pe deplin conștient, a vomitat. După aceea, pur și simplu a zăcut acolo unde se afla cu speranța că durerea va dispărea. Mâinile și obrajii îi erau inflamați acolo unde căldura flăcărilor îi penetrase scutul. Își putea simți vânătăile pe tot spatele. Lumina puternică îl făcea să clipească, storcându-i lacrimi.

Încet, a început să se ridice în șezut șovăind, tresărind la fiecare mișcare. Era foarte liniște. A reușit să se concentreze. Ceea ce vedea nu avea prea mult sens.

Zăcea pe podeaua unui tunel mare. Nu la fel de lat ca acelea care reflectau canalele Makkathranului, dar perfect circular. Nici nu se scurgea vreun fir de apă de-a lungul părții de jos. Pereții erau la fel de netezi ca sticla din care s-ar fi putut să fie făcuți. Nu putea fi sigur, pentru că străluceau cu o intensitate dureroasă. O lumină adevărată albă, nu cea obișnuită portocalie a Makkathranului. De fapt, în albul acesta era amestecat cu o nuanță de purpuriu din cauza căreia ochii nu i se puteau opri din lăcrimat. De-a lungul curbei peretelui era o linie de puncte stacojii care străluceau cu o intensitate egală. Se întindeau de fiecare parte a lui, cât de departe putea vedea. Și asta era problema, nu putea vedea niciun fel de capăt de tunel, în nicio direcție.

Edeard se ridică în picioare clătinându-se, tresărind de durere în timp ce își cerceta prudent spatele cu vârful degetelor. Haina îi era distrusă, cu pielea întărită și crăpată și unele fâșii ieșite în afară de parcă fusese brăzdată cu un cuțit. Cizmele erau, de asemenea, într-o stare foarte proastă, tălpile de dromătase cu rășină se înnegriseră și deveniseră moi. Locul unde zăcuse în tunel era plin de pete de ulei. Își scoase haina și pipăi vesta de dromătase de dedesubt. Țesătura era deșirată în mai multe locuri. Îi salvase probabil viața, a recunoscut el. Când și-a atins partea din spate a capului, durerea din umflătură i-a tăiat respirația.

– Mulțumesc, a spus cu voce tare orașului, și s-a scufundat încet din nou în jos. Știa că va trebui să se odihnească o vreme. Televederea nu îi putea ajunge mai departe de câțiva centimetri prin peretele tunelului. Acum hotărâse deja că se afla într-unul din tunelurile foarte adânci care se întindeau pe mare distanță pe sub tunelurile de canal obișnuite pe care le folosise până atunci. Dacă așa era, atunci era într-adevăr singur într-un fel în care nu mai fusese niciodată înainte. Nimeni nu mai fusese aici de la construirea orașului, și tot nu știa încă ce fel de creaturi or fi fost acelea. Indiferent de natura lor, cu siguranță au construit foarte bine, deși motivul pentru care ar fi vrut să facă un asemenea tunel luminat era dincolo de înțelegerea lui. Dar, la urma urmei, asta era valabil pentru întregul oraș.

A încercat să se relaxeze, deși era dificil. Fără backgroundul obișnuit al orașului de trăncăneală prin televorbire, pe care el îl ignorase întotdeauna, izolarea era apăsătoare. Era, de asemenea, furios pe sine pentru ceea ce se întâmplase în Casa cu Petale Albastre. Desigur, Ivarl va înțelege lucrurile în cele din urmă. Camuflajul nu era un secret în acest oraș, nu printre Maeștri și destui alți câțiva. Și