ea a fost puţin mai altfel. Totuşi, vreau să încerc să fac tot ce depinde de mine. Dacă nu încerc, nici măcar n-am să ştiu încotro s-o apuc. Aşa cum spuneai înainte, eu şi Naoko trebuie să ne salvăm unul pe altul. Ar fi singura noastră scăpare.

  — Şi mai ai de gând să te culci cu fete agăţate?

  — Şi asta e o problemă care mă frământă, am zis eu. Tu ce părere ai? Doar să aştept şi între timp să mă masturbez? Nu prea ştiu cum e mai bine.

  Reiko a pus mingea jos şi m-a bătut pe genunchi.

  — Uite, eu nu-ţi spun să nu te mai culci cu fete. Dacă ţie îţi face bine, atunci e în ordine. În fond, e viaţa ta la mijloc şi tu ar trebui să decizi. Vreau să-ţi atrag însă atenţia că nu are rost să-ţi iroseşti forţele pentru ceva care este contra naturii. Înţelegi ce vreau să spun? Ar fi mare păcat. Vârsta de nouăsprezece sau de douăzeci de ani este foarte importantă în procesul de maturizare şi dacă acum te abaţi de la ceea ce este normal, o să suferi mai târziu. Crede-mă că e adevărat, aşa că te rog să te gândeşti bine. Dacă vrei să ai grijă de Naoko, atunci ai grijă şi de tine. I-am promis că o să mă gândesc la tot ce mi-a spus.

  — Şi eu am avut douăzeci de ani. E adevărat că de mult. Poţi să crezi?

  — Te cred din toată inima.

  — Chiar din inimă?

  — Chiar, am zis eu, râzând.

  — Şi eu am fost destul de drăguţă. Nu chiar atât de drăguţă ca Naoko, dar oricum, drăguţă, şi nu aveam toate ridurile astea.

  I-am spus că-mi plac ridurile ei şi mi-a mulţumit.

  — Să nu mai spui vreodată unei femei că-ţi plac ridurile ei, a adăugat ea. Mie, în schimb, îmi plac asemenea complimente.

  — Bine, o să fiu atent.

  A scos o fotografie din portofelul pe care-l ţinea în buzunarul pantalonilor. Era poza colorată a unei fetiţe drăgălaşe de vreo zece ani, îmbrăcată în costum de schi, cu schiuri în picioare, stând în zăpadă şi pozând frumos.

  — Ce zici? Nu-i aşa că e dulce? E fiica mea, a zis Reiko. Mi-a trimis-o pe la începutul anului. E în clasa a patra, parcă.

  — Are zâmbetul tău, i-am spus, dându-i fotografia înapoi. Reiko a pus portofelul înapoi în buzunar, şi-a tras puţin nasul şi a mai aprins o ţigară.

  — Când eram foarte tânără, voiam să mă fac pianistă, să devin o adevărată profesionistă. Aveam talent, mă aprecia lumea şi ai mei făceau mare caz din pricina asta. Am câştigat multe concursuri şi aveam notele cele mai mari la conservator. Se punea problema să-mi continuu studiile în Germania după absolvirea conservatorului. Nimic nu întuneca perspectivele mele superbe. Totul mergea perfect, iar când se întâmpla să mă mai blochez, se găsea întotdeauna cineva care mă scotea din încurcătură. Într-o bună zi însă, s-a întâmplat ceva şi totul s-a spulberat. Eram în anul al patrulea la conservator şi mă aştepta un concurs foarte important, aşa că exersam întruna. Deodată, degetul meu mic de la mâna stângă a înţepenit complet. Nu ştiu de ce, dar aşa s-a întâmplat. Am încercat să-l masez, să-l bag în apă caldă, să fac pauză două-trei zile, dar toate încercările mele au fost zadarnice. M-am speriat şi m-am dus la doctor. M-au văzut mai mulţi doctori, mi-au făcut tot felul de teste, dar nu au găsit nici o soluţie. Susţineau că degetul n-a păţit nimic şi că stăteam bine cu nervii. Nu înţelegeau nici ei de ce nu mi se mai mişcă degetul. Au presupus că trebuie să fie vorba de o problemă psihică şi deci m-am dus şi la psihiatru, dar nici acesta nu înţelegea ce mi se întâmplă. Presupunea că ar fi de vină agitaţia şi emoţiile dinaintea concursului şi mi-a spus să nu mă mai ating de pian o vreme.

  Reiko a tras un fum cu nesaţ şi i-a dat drumul în sus. Şi-a plecat apoi capul, de câteva ori, într-o parte.

  — Am plecat la bunici, în Izu, ca să mă înzdrăvenesc. Îmi imaginam că acolo o să uit de competiţie şi că o să reuşesc să mă relaxez complet, neatingându-mă de pian timp de două săptămâni şi făcând tot ce-mi dorea sufletul. A fost în zadar. Nu mă gândeam decât la pian. Probabil că degetul meu nu se va mai mişca toată viaţa. Ce mă fac dacă se întâmplă aşa ceva? Ce altceva aş putea să fac? Erau singurele gânduri care mă frământau. Nici nu era de mirare, doar pianul fusese viaţa mea până atunci. Am început să cânt la pian la vârsta de patru ani şi am crescut fără să mă gândesc la altceva decât la pian. Nu am făcut niciodată nimic în casă, de teamă să nu mă lovesc la degete. Toată lumea mă răsfăţa. A lua pianul unei fete care a crescut cu el… ce-i mai rămânea? Nimic, aşa că pac! S-a desprins şurubelul care ţinea tot mecanismul. Mintea mi s-a întunecat… complet.

  A aruncat ţigara şi a stins-o cu piciorul, apoi şi-a plecat iar capul de câteva ori.

  — Acela a fost sfârşitul visului meu de pianistă. Am stat în spital două luni. Degetul a început să se mişte imediat după ce m-am internat, aşa că m-am putut întoarce la conservator ca să-mi termin studiile, dar din mine dispăruse ceva… o energie preţioasă… se evaporase din interior şi dusă a fost. Doctorul mi-a spus că eram labilă psihic şi că ar fi mai bine să renunţ la visurile pe care mi le făcusem. De aceea, după absolvire, am dat meditaţii acasă. Durerea pe care o simţeam era cumplită, a fost de-a dreptul sfâşietor. Trăiam cu senzaţia că viaţa mea s-a sfârşit. Aveam puţin peste douăzeci de ani şi tot ce fusese mai frumos în viaţă