se terminase. Poţi măcar să-ţi imaginezi cât a fost de cumplit? Fusesem înzestrată cu un asemenea har şi m-am trezit într-o bună dimineaţă că nu-l mai aveam. Nu mă mai aplauda nimeni, nu mă mai răsfăţa nimeni, nu mai îmi spunea nimeni cât sunt de minunată. Stăteam toată ziua în casă şi-i învăţam pe copiii din vecini noţiuni elementare de pian. Eram atât de distrusă, încât plângeam toată ziua. Mă durea sufletul când auzeam că o persoană mult mai puţin talentată decât mine a luat locul al doilea la nu ştiu ce concurs sau că ţinea un recital în nu ştiu ce sală de concerte… şi-mi curgeau lacrimile şiroaie.

  Părinţii umblau în jurul meu doar în vârful picioarelor de teamă să nu mă supere, dar ştiam foarte bine cât sunt de dezamăgiţi. Fiica lor, de care ei fuseseră atât de mândri, fusese internată într-un spital de boli mintale. Se gândeau că nici măcar nu îmi vor putea găsi un soţ. Întotdeauna simţi şi ştii ce gândesc cei cu care trăieşti şi nu puteam suferi frământările lor. Îmi era frică să ies din casă, aveam impresia că vecinii vorbesc doar despre mine şi… iar pac! Şurubelul a zburat, iţele s-au încurcat… Mi s-a întunecat mintea… de tot. Aveam douăzeci şi patru de ani şi de data aceasta am stat şapte luni la un sanatoriu. Nu era ca aici, nici vorbă, ci un spital de nebuni, cu ziduri înalte şi porţi încuiate, un loc scârbos în care nu exista nici un pian. Nu ştiam ce să mă fac. Tot ce ştiam era că voiam să ies cât mai repede de acolo, aşa că am făcut eforturi disperate să mă vindec repede. Şapte luni… şapte luni de coşmar. Atunci am început să fac riduri.

  Reiko zâmbi, trecându-şi limba peste buze.

  — Imediat după ce am ieşit din spital, am cunoscut un bărbat şi m-am căsătorit. Era cu un an mai tânăr decât mine, inginer, lucra la o fabrică de avioane şi se număra printre elevii mei. Era un om bun. Nu vorbea mult, dar era cald şi deschis. Lua ore de pian de vreo şase luni când, brusc, m-a cerut de nevastă. Uite-aşa… Într-o bună zi pe când ne beam ceaiul de după lecţie. Poţi să crezi? Nu ne-am întâlnit niciodată în altă parte şi nici nu ne-am ţinut de mână. M-a luat complet prin surprindere. I-am spus că nu mă pot căsători, că-l plac, că îl consider un om drăguţ, dar, din anumite motive, nu mă puteam căsători cu el. A vrut să ştie care erau motivele şi i-am explicat totul, amănunţit, fără să-i ascund nimic. I-am spus că am fost internată de două ori pentru că mă scrântisem. I-am spus absolut totul: care au fost cauzele, starea în care m-am aflat şi posibilitatea să se repete crizele. Mi-a zis că are nevoie de timp ca să se gândească la tot ce i-am spus şi eu l-am încurajat să nu se pripească. Când a venit la lecţie săptămâna următoare, mi-a spus că s-a gândit bine şi că mă vrea de nevastă. L-am rugat să aştepte trei luni, timp în care aveam răgazul să ne cunoaştem mai bine şi dacă tot mai dorea să ne căsătorim, urma să discutăm din nou problema.

  Ne-am întâlnit o dată pe săptămână timp de trei luni. Am umblat peste tot, am vorbit despre orice şi a ajuns să-mi placă foarte mult. Când eram cu el, simţeam că trăiesc din nou. Mă simţeam extraordinar de liniştită şi eram capabilă să uit de toate nenorocirile care mi se întâmplaseră. „Şi ce dacă nu te-ai făcut pianistă?… Şi ce dacă ai fost internată în spital din pricina unei boli psihice?… Asta nu înseamnă că pui cruce vieţii. Viaţa e plină de lucruri minunate pe care nu le-ai cunoscut.” Îi eram recunoscătoare pentru felul cum îmi vorbea şi pentru modul în care încerca să mă facă să am încredere în mine. După trei luni, iar m-a cerut de nevastă. Atunci i-am spus: „Dacă vrei să te culci cu mine, nu mă deranjează. Nu m-am culcat niciodată cu nimeni, dar îmi place de tine, aşa că dacă doreşti lucrul acesta, îl fac, dar căsătoria e cu totul altceva. Dacă te căsătoreşti cu mine, preiei şi problemele mele şi să ştii că sunt mai multe şi mai grave decât îţi imaginezi”.

  Mi-a spus că nu-l deranjează şi că nu vrea doar să se culce cu mine, ci să se căsătorească cu mine, să împartă cu mine toate problemele pe care le purtam singură în sufletul meu. Şi să ştii că aşa şi gândea. Era genul de om care spunea doar ce gândea şi făcea tot ce zicea că face. Am consimţit să mă mărit cu el, pentru că nu mai aveam încotro. Ne-am căsătorit după vreo patru luni, cred. S-a certat cu părinţii lui din pricina mea şi a rupt relaţiile cu ei. Făcea parte dintr-o familie veche, ce locuia în partea rurală a insulei Shikoku. Mi-au cercetat cu rigurozitate trecutul, starea sănătăţii şi au aflat că fusesem internată de două ori. Nici nu era de mirare că se opuneau căsătoriei şi de aceea nici nu am făcut nuntă. Ne-am dus la primărie, ne-am înregistrat căsătoria şi am fost în călătorie de nuntă la Hakone, unde am stat două nopţi. Am fost foarte fericiţi. Eu am rămas virgină până în ziua căsătoriei şi aveam douăzeci şi cinci de ani. E incredibil, nu?

  Reiko a oftat şi a luat iar mingea de baschet de jos.

  — Mi-am imaginat că atâta vreme cât stau cu el, o să-mi fie bine, continuă Reiko. În preajma lui, necazurile mă vor ocoli, îmi ziceam. Cel mai important lucru pentru o boală ca a noastră este încrederea. Dacă mă las în mâinile lui, îmi va fi bine. Dacă starea sănătăţii mele se înrăutăţeşte iar, chiar şi numai un pic, adică dacă şurubelul se desprinde, el va observa imediat şi va reuşi să-l pună la loc, cu multă grijă şi răbdare. Astfel, toate