firele încâlcite se vor aşeza, fiecare la locul lui. Eram convinsă că dacă mă încred în el, boala nu va mai apărea. Eram atât de fericită! Viaţa era superbă! Aveam senzaţia că m-a scos cineva din marea rece şi furioasă, că m-a înfăşurat într-o pătură şi m-a băgat într-un pat cald. La doi ani după ce ne-am căsătorit s-a născut fetiţa mea şi n-am mai avut timp de nimic. Am şi uitat cu totul de boală. Mă sculam dimineaţa, mă ocupam de gospodărie, vedeam de copil şi îmi hrăneam soţul când ajungea acasă… Făceam acelaşi lucru zi de zi, dar eram fericită. A fost probabil cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Oare cât a ţinut? A, da, până am împlinit treizeci şi unu de ani. Şi apoi, brusc, s-a întâmplat din nou. S-a prăbuşit totul.

  Reiko şi-a aprins o ţigară. Vântul se potolise. Fumul se ridica drept în sus şi dispărea în bezna nopţii. În clipa aceea am observat că cerul era plin de stele.

  — S-a întâmplat ceva anume? am întrebat-o eu.

  — Da, spuse ea, ceva extrem de ciudat, ca şi când mi s-ar fi întins anume o cursă. Şi acum mă trec fiori când îmi amintesc. Reiko şi-a frecat tâmpla cu mâna liberă. Îmi pare rău că te chinui cu toate poveştile mele. Doar ai venit până aici ca s-o vezi pe Naoko!

  — Chiar vreau să-mi povesteşti ce s-a întâmplat, dacă nu te deranjează.

  — Ei bine, începu Reiko, după ce mi-am dat fetiţa la grădiniţă am început să cânt iar, nu pentru cineva anume, pentru mine. Am reînceput cu piese scurte de Bach, Mozart, Scarlatti. Normal că după atâţia ani de pauză, m-am reobişnuit destul de greu şi degetele nu se mai mişcau ca pe vremuri. Dar eram fericită. Cântam iar la pian! Când eram cu degetele pe clape, realizam cât de mult iubeam muzica şi cât îmi fusese de dor de pian. E minunat să poţi cânta numai pentru tine!

  Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. A trebuit să trec de vârsta de treizeci şi unu de ani, să mă desprind de cercurile înalte în care mă învârteam ca să realizez lucrul acesta. Îmi trimiteam copilul la şcoală, făceam repede gospodărie, ca să-mi rămână o oră sau două pentru a cânta la pian melodiile îndrăgite. Până aici, toate bune, nu?

  Am dat din cap.

  — Într-o bună zi a venit la mine o doamnă din apropiere, o persoană pe care o cunoşteam din vedere şi ne salutam. M-a rugat să o învăţ pe fiica ei să cânte la pian. Nu ştiam că are o fată, pentru că, deşi locuiam destul de aproape, nu eram chiar vecine. Mi-a spus că fiica ei a insistat ca ea să vorbească cu mine fiindcă, de câte ori trecea prin faţa casei mele şi mă auzea cântând la pian, se oprea şi mă asculta. Spunea că îi place foarte mult cum cânt. Se pare că fata mă şi văzuse o dată. Era în clasa a doua de gimnaziu şi mai avusese profesoare de pian, dar nu s-a împăcat cu ele şi acum chiar nu avea pe nimeni.

  Am refuzat-o. Făcusem pauză mulţi ani şi dacă mă decideam să-mi iau elevi, atunci îmi luam începători, dar mi-ar fi fost imposibil în momentul acela să predau lecţii de pian cuiva care mai învăţase ani de zile. În plus, eram foarte ocupată cu propriul meu copil. Şi mai era ceva, deşi nu i-am spus femeii: e greu să te împaci cu un copil care-şi tot schimbă profesorii. Femeia m-a rugat să-i fac cel puţin hatârul fetei ei şi să o primesc o dată. Era tipul de persoană insistentă şi mi-am dat seama că nu voi scăpa de ea cu una, cu două, aşa că am acceptat să o întâlnesc pe fiica ei, dar doar să o întâlnesc. După trei zile, fata a venit singură la mine. Arăta ca un înger – dulce, frumoasă, de o frumuseţe transparentă. Nu mai văzusem niciodată, dar niciodată, o fată atât de frumoasă. Avea părul lung, negru şi lucios. Era subţirică, avea mâini şi picioare frumoase, ochi sclipitori şi o gură superbă, de parcă i-ar fi desenat-o cineva. Când am văzut cât e de frumoasă, am amuţit. Datorită ei, aşa cum stătea cuminte pe canapea, biata mea cameră de zi mi s-a părut o încăpere de-a dreptul superbă. O priveam cu coada ochiului, pentru că îmi era şi teamă să mă uit direct la ea. Parcă o văd şi acum.

  Reiko îşi miji puţin ochii, încercând parcă să şi-o imagineze.

  — Am stat la o cafea o oră întreagă şi am vorbit despre o mulţime de lucruri – despre muzică, despre şcoala ei, despre absolut orice. Mi-am dat imediat seama că este foarte deşteaptă şi că ştie să poarte o conversaţie. Avea opinii clare, precise şi era, aş putea spune, chiar înspăimântător de fermecătoare când vorbea. La început nu mi-am dat seama ce e înspăimântător la ea, dar pur şi simplu mi s-a făcut frică. Am realizat că în prezenţa ei nu mai pot judeca lucrurile la rece. Era atât de tânără şi de frumoasă, încât mă simţeam copleşită şi mă consideram un specimen mult inferior ei. Poate nu este o scuză tocmai potrivită, dar îmi ştiam bine metehnele şi n-am uitat prin ce trecusem.

  Reiko a dat din cap de câteva ori.

  — Dacă aş fi fost frumoasă şi deşteaptă ca ea, aş fi fost probabil o fiinţă mai normală. Ce-şi mai putea dori când avea asemenea calităţi? De ce trebuia să-i chinuie pe cei inferiori dacă