— Ţi-a făcut vreun rău? am întrebat.

  — Am să-ţi spun mai întâi că era o mitomană cum nu mi-a mai fost dat să văd. Era bolnavă, pur şi simplu bolnavă. Mereu inventa câte ceva şi în timp ce inventa câte o poveste, ajungea să o creadă şi ea. Scornea apoi tot felul de minciuni care să se potrivească cu poveştile ei. Era atât de isteaţă, încât se afla tot timpul cu un pas înaintea ta şi nu puteai s-o iei prin surprindere. Avea grijă să evite amănuntele care puteau părea ciudate, astfel încât să nu dea nimănui de bănuit. În primul rând, cred că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că o fată atât de frumoasă este în stare să mintă chiar şi atunci când vorbea despre lucruri foarte obişnuite. Eu, una, nu mi-am dat seama. Mi-a spus un car de minciuni timp de şase luni şi nu am băgat de seamă. Am fost proastă şi gata.

  — Ce fel de minciuni spunea?

  — Când spun că minţea tot timpul, apoi crede-mă că aşa era, spuse Reiko, râzând sarcastic. Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. Aceasta e o boală şi se numeşte mitomanie. Când un mitoman spune minciuni, ele sunt, de obicei, nevinovate şi cei mai mulţi îşi dau seama cum stau lucrurile, dar fata aceasta era cu totul ieşită din comun. Ca să se apere, spunea, cu cel mai desăvârşit sânge rece, minciuni jignitoare şi se folosea de absolut orice prilej. Îşi alegea cu foarte multă atenţie partenerul pe care avea să-l asalteze cu minciunile ei. În general, nu o minţea pe mama ei sau pe prietenele apropiate, care şi-ar fi dat imediat seama despre ce e vorba, dar dacă trebuia totuşi să facă aşa ceva, avea foarte mare grijă să nu se descopere că minţise. Şi dacă totuşi se descoperea, lacrimile îi inundau obrajii şi implora iertare. Era mare specialistă în aşa ceva. Nimeni nu se putea supăra pe ea.

  Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe mine pentru a mă bombarda cu minciunile ei. Mă considera o biată victimă sau un mijloc de salvare? Chiar nu ştiu, deşi nu mai contează acum. Totul s-a terminat, numai că s-a terminat, din păcate, aşa cum vezi.

  A urmat o scurtă tăcere.

  — Mi-a spus ce-mi zisese, de fapt, şi mama ei, că a fost foarte impresionată de felul în care cântam la pian şi că se oprea în faţa casei mele ca să mă asculte, că mă văzuse de câteva ori pe stradă şi că mă adora. Chiar „adora” a fost cuvântul pe care l-a folosit. Eu m-am înroşit toată. Îţi dai seama cum m-am simţit când am auzit că mă adoră o fată frumoasă ca o păpuşă, deşi nu ştiu dacă pot să susţin categoric că minţea atunci. Împlinisem treizeci de ani, nu fusesem niciodată atât de frumoasă, deşteaptă şi sclipitoare pe cât era ea, dar probabil că aveam ceva care o atrăgea, ceva care îi lipsea ei. Poate că tocmai acel ceva i-a stârnit interesul… cel puţin aşa cred acum, când privesc în urmă, şi nu-ţi spun toate acestea ca să mă laud.

  — Nu, înţeleg, am zis eu.

  — Într-o bună zi, a adus nişte partituri şi m-a întrebat dacă poate să-mi cânte ceva. Am lăsat-o şi mi-a cântat o Invenţie de Bach. A cântat… interesant, sau mai degrabă aş putea spune că a fost puţin cam stranie interpretarea ei, nu o puteam asemui cu nimic. Nu era şlefuită… pentru că nu urmase şcoli speciale de muzică şi nici nu învăţase sistematic. Era mai degrabă autodidact. Nu avea experienţă şi dacă s-ar fi pus problema admiterii la o şcoală de muzică, ar fi fost cu siguranţă respinsă. Dar, mă rog, mergea. Cam nouăzeci la sută mi s-a părut groaznic, dar mai rămânea un zece la sută care se putea numi muzică. Şi era Bach! A început să mă intereseze şi am vrut să văd exact ce era în capul ei.

  Cred că nu trebuie să-ţi spun că lumea e plină de copii care cântă Bach, mult mai bine decât ea, poate de douăzeci de ori mai bine, dar majoritatea nu aduc nimic personal, interpretările lor răsunând în gol. Fata asta cânta prost, dar era ceva în interpretarea ei care atrăgea… sau cel puţin pe mine mă atrăgea. De aceea, m-am gândit că poate merita să o ajut să înveţe sistematic. Bine, nu se punea problema să ajungă la o asemenea performanţă încât să devină mare pianistă, dar mă gândeam că poate reuşesc să o transform într-o pianistă fericită, aşa cum fusesem eu… şi încă mai sunt. Speram că o voi face să iubească muzica pentru ea însăşi, să cânte pentru ea însăşi, dar m-am înşelat amarnic. Nu era genul care să dorească să facă ceva pentru propria-i persoană. Era genul de copil care-şi calcula fiecare mişcare, fiecare detaliu, numai şi numai ca să-i impresioneze pe alţii. Ştia exact ce are de făcut pentru a-i determina pe cei din jur să o admire şi să o laude, ştia exact cum şi ce trebuie să interpreteze pentru a mă atrage în mrejele ei. Îşi calculase totul, sunt sigură, şi îşi dădea toată silinţa să exerseze, în disperare, pasajele care îmi plăceau mie. Parcă o văd în faţa ochilor.

  Chiar şi acum, când ştiu exact ce-i cu ea, consider că interpretarea ei a fost ieşită din comun şi m-ar trece aceiaşi fiori dacă aş auzi-o din nou… deşi îi cunosc toate şiretlicurile, minciunile, defectele. Crede-mă, se întâmplă asemenea lucruri în viaţă.

  Reiko şi-a dres glasul şi a tăcut o vreme.

  — Deci ai luat-o ca elevă? am întrebat.

  — Bineînţeles. O şedinţă pe săptămână, în fiecare sâmbătă dimineaţa, pentru că nu avea şcoală. N-a lipsit niciodată, n-a întârziat niciodată, a fost o elevă ideală. Se