Reiko s-a uitat brusc la ceas de parcă şi-ar fi amintit ceva.

  — Ce-ar fi să ne întoarcem? Sunt puţin îngrijorată din pricina lui Naoko. Doar n-ai uitat de ea, nu?

  — Cum să uit? Dar m-a prins povestea ta, am spus eu, râzând.

  — Dacă vrei să asculţi continuarea, ţi-o spun mâine. E lungă… prea lungă pentru o singură întrevedere.

  — Eşti o adevărată Şeherezadă.

  — Dacă ar fi după mine, nu te-ai mai întoarce la Tokyo, spuse ea, râzând.

  Ne-am întors pe acelaşi drum pe care venisem. Lumânarea se stinsese şi becul din cameră nu ardea. Uşa de la dormitor era deschisă, veioza aprinsă şi lumina ei palidă se revărsa în camera de zi. Naoko stătea pe întuneric. Îşi pusese un halat bleu şi-şi ridicase gulerul. Şedea pe canapea cu genunchii lipiţi de bărbie. Reiko s-a apropiat de ea şi i-a pus mâna pe cap.

  — Ţi-e bine, da?

  — Da. Te rog să mă scuzi, a spus Naoko cu o voce pierdută. Apoi s-a întors spre mine şi şi-a repetat scuzele. Cred că v-am speriat rău.

  — Un pic, am spus eu, zâmbind.

  — Vino lângă mine, spuse ea.

  După ce m-am aşezat, Naoko s-a rezemat de mine, lipindu-şi gura de urechea mea, de parcă se pregătea să-mi spună un secret. M-a sărutat, gingaş, lângă ureche şi şi-a cerut, în şoaptă, scuze. Apoi a revenit la poziţia în care am găsit-o.

  — Uneori nu-mi dau seama ce mi se întâmplă, zise.

  — Eu sunt confuz tot timpul, am răspuns.

  Naoko a zâmbit şi m-a privit.

  — Ştii, aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, despre viaţa pe care o duci aici, despre ceea ce faci în fiecare zi, despre oamenii cu care stai de vorbă.

  Naoko mi-a povestit despre activităţile ei zilnice. Vorbea oarecum sacadat, dar clar. Se scula la ora şase, lua micul dejun, curăţa colivia păsărilor şi apoi, de cele mai multe ori, lucra la câmp, îngrijind legumele. Înainte sau după masa de prânz stătea, de obicei, de vorbă cu doctorul ei sau lua parte la discuţiile în grup. După-amiezele participa la cursurile care o interesau, îşi găsea de lucru pe afară sau făcea sport. Printre cursurile la care se înscrisese se numărau cele de franceză, tricotat, pian, istorie veche.

  — Reiko mă învaţă să cânt la pian şi la chitară. Noi, cei de aici, suntem pe rând profesori şi elevi. Cine ştie franceză, predă franceză, cine s-a preocupat la viaţa lui de ştiinţe sociale, predă istorie, cine se pricepe la tricotat îi învaţă şi pe alţii. E grozavă şcoala de aici! Din păcate, eu nu am ce să-i învăţ.

  — Nici eu nu mă pricep la nimic, am spus.

  — Aici îmi dau silinţa mai mult decât la facultate. Învăţ tot ce se poate învăţa şi chiar îmi place.

  — Ce faci după cină?

  — Stau de vorbă cu Reiko, citesc, ascult muzică, merg pe la alţii să jucăm ceva… cam aşa îmi petrec serile.

  — Eu exersez la chitară şi-mi scriu memoriile, spuse Reiko.

  — Memoriile?

  — Glumesc, spuse Reiko, râzând. Ne culcăm pe la ora zece şi dormim ca nişte bebeluşi. Nu ţi se pare că ducem o viaţă sănătoasă?

  M-am uitat la ceas. Era puţin înainte de ora nouă.

  — Deci, se apropie ora de culcare, nu?

  — Bine, dar azi e o zi specială, aşa că putem sta până mai târziu. Nu ne-am văzut de atâta vreme şi vreau să stăm de vorbă. Hai, spune-mi ceva.

  — Mai devreme, cât am stat singur, mi-au venit în minte tot felul de evenimente petrecute demult. Îţi aminteşti când te-am vizitat cu Kizuki, la spital? La spitalul de pe malul mării… Cred că eram în anul doi de liceu.

  — Da, când m-am operat la piept, spuse Naoko, zâmbind. Normal că-mi amintesc. Aţi venit cu motocicleta şi mi-aţi adus ciocolată. Era topită şi m-am mânjit toată când am mâncat-o. A trecut mult de-atunci…

  — Cam aşa e… Parcă scriai o poezie atunci, nu? O poezie lungă…

  — Toate fetele scriu poezii la vârsta aia, chicoti Naoko. Dar de ce ţi-ai amintit tocmai de acest episod?

  — Nu ştiu. Briza mării, parfumul florilor… mi-au venit brusc în minte. Ia spune-mi, Kizuki venea deseori la tine, la spital?

  — La mine, la spital? Aproape deloc şi ne-am certat din pricina asta… mai târziu. A venit o dată singur şi o dată cu tine. Asta a fost tot. Îngrozitor! Prima oară când a venit, a stat ca pe ace vreo zece minute. Mi-a adus portocale, a mormăit ceva de n-am înţeles nimic, mi-a curăţat o portocală, a mai bombănit ceva şi dus a fost. A spus că nu-i plac spitalele. Era tot copil şi gata! Normal, nimănui nu-i plac spitalele, nu? De aceea te şi duci în vizită la cei internaţi, ca să-i faci să uite, măcar un pic, de problemele lor, să-i încurajezi… Dar Kizuki nu vedea lucrurile astfel. Mi-a zis doar să mă fac bine, repede.

  — Dar când am fost eu cu el, n-a fost atât de îngrozitor. S-a purtat normal, nu?

  — Pentru că erai şi tu de faţă. Întotdeauna se purta normal când erai prin preajmă. Încerca să-şi ascundă metehnele. Sunt sigură că ţinea foarte mult la tine şi făcea tot posibilul să-i cunoşti doar părţile bune. Cu mine nu se purta aşa, îşi dădea arama pe faţă şi era cumplit de capricios… ba trăncănea, ba cădea, în următoarele secunde, în butoiul cu melancolie. Aşa a fost de mic copil. A încercat el să se schimbe, dar…

  Naoko îşi schimbă poziţia pe canapea.

  — A încercat din răsputeri, dar n-a reuşit şi asta îl înfuria şi-l întrista şi mai mult. Avea şi părţi bune, era capabil