o pasăre mută? Poate că-i chiar bine că nici unul dintre copiii mei nu-mi seamănă. Cum e posibil să tai copaci fără anestezie? Poate un şofer de la Pompe funebre să-şi pună un sticker „Sîntem în drum spre încă un client satisfăcut“? Şi de ce mi-l scoate pe Yossi Benayoun de pe teren zece minute înainte de sfîrşitul meciului? Se poate scrie într-un anunţ „Dovală şi viaţa nu mai sînt împreună“? Zău că nu trebuia să mănînc musa asta…

Publicul rîde. E jenat şi derutat, şi rîde. Instalaţia obosită şi hîrîitoare de aer condiţionat aduce pe neaşteptate în sală o adiere parfumată de iarbă proaspăt tunsă. Cine ştie de pe ce stea îndepărtată a ajuns ea aici. Trag în mine mireasma şi ea aproape că mă-mbată. Mă inundă amintirea căsuţei în care am copilărit la Ghedera.

— Şoferul tace. Tace un minut, tace două, cît poate să tacă? Şi-atunci îmi vorbeşte iar, ca şi cum am fi de multă vreme în conversaţie. Cunoaşteţi tipurile astea care n-au cu cine să stea de vorbă, n-au pe nimeni, sînt singuri, singuratici? Ăştia scot din tine vorbele cu un vaacum-extractor, tu eşti ultima lor şansă, şi după tine nu mai sînt decît semafoarele pentru orbi. Să spunem, şezi la policlinică la şapte dimineaţa şi aştepţi sora care ia sînge pentru analize? Publicul îi confirmă că e o experienţă cunoscută. Acum, tu încă nici nu te-ai trezit bine, încă n-ai băut prima cafea, şi ţie abia la a treia cafea ţi se descleiază un pic pleoapa stîngă, şi fapt e că tot ce vrei e să fii lăsat să agonizezi în linişte. Şi atunci bătrînul de lîngă tine, cu prăvălia deschisă şi cu tot serviciul pe dinafară şi în mînă cu mostra lui neagră de urină – că veni vorba, aţi observat vreodată cum umblă oamenii la policlinică cu analizele lor?

Spectatorii schimbă între ei impresii, publicul e acum pe deplin încălzit, doreşte fierbinte să se însănătoşească. Chiar şi femeia care ştie să comunice cu spiritele chicoteşte, furişează priviri stînjenite în jurul ei, iar el îi aruncă o privire, şi peste buzele lui trece o lumină.

— Nu, pe bune, pentru o clipă cu toată seriozitatea… Îi aveţi pe-ăia care merg cu borcănaşul aşa, corect? Omul trece prin faţa voastră pe coridor în drumul lui spre căruciorul cu analize. Voi staţi pe scaune lîngă perete, el nu se uită în direcţia voastră. În general el e cufundat în gînduri înalte. Voi luaţi numai seamă că mîna cu analiza el o ţine întotdeauna pe partea cealaltă a lui, cît de jos se poate, aşa-i ori ba?

Cu urlete de plăcere, publicul confirmă că aşa-i.

— Ca şi cum aşa nu s-ar putea vedea deloc că la capătul braţului ţine, întîmplător, un borcănaş de plastic, iar în borcănaş e, întîmplător, nişte căcăţel. Acum faceţi repede zoom in pe mutra lui, a? S-ar zice că el nu-i cîtuşi de puţin parte interesată în afacerea asta, nu-i aşa? El nu-i decît un trimis. El e de fapt un curier al Mossadului, un mesager a cărui misiune secretă e să transmită un bagaj biologic pentru necesităţi de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare. Vă jur, pe ăştia îmi place cel mai mult să-i chinui, şi mai cu seamă dacă e cineva din branşă, actor, sau regizor sau dramaturg, unul dintre rahaţii cu care odinioară, fie-mi amintirea binecuvîntată, conlucram. Imediat mă ridic în întîmpinarea lui, desfac braţele pentru o îmbrăţişare: Bună dimineaţa, domnu’ Shoko, după cum zice cîntecul. Ăla se preface că nu-şi aduce aminte de mine, nu pricepe deloc de unde i-am picat pe cap. Iar eu, ce-mi pasă mie, sînt de mult în faza în care nu mai ţin minte dacă mi-am pierdut onoarea, sau ruşinea. Vin peste el cu full volume: Salut-salut, mult stimate domn! Ce-l aduce pe domnul la modesta noastră policlinică de cartier? Şi apropo, am citit în ziar că ne coci o capodoperă nouă, să fie-ntr-un ceas bun!, sîntem cu toţii morţi de curiozitate să vedem ce-ai scos la lumină! Sigur, la dumneata se ştie că totul vine dinăuntru, nu? Din viscere…

Oamenii se sufocă de rîs, îşi şterg lacrimile, se bat cu mîinile pe coapse. Chiar şi şeful sălii rîgîie nişte rîsete. Femeia mărunţică e singura care nu rîde.

— Bine, care-i problema acum? o întreabă el, după ce jubilaţia sălii se potoleşte.

— Îl faci pe omul ăla de rîs, spune ea, şi el mă priveşte neputincios de parcă m-ar întreba: Ce facem cu ea?, şi eu deodată îmi aduc aminte: Euricleea.

Numele ăsta am încercat să mi-l amintesc din clipa în care a ieşit la iveală că femeia mărunţică l-a cunoscut în copilărie, şi că-n seara asta ea încurcă desfăşurarea spectacolului. Euricleea. Doica bătrînă a lui Odiseu, care i-a spălat picioarele cînd s-a întors acasă din peregrinările lui, deghizat în cerşetor. Ea a descoperit cicatricea pe care el o avea din adolescenţă şi aşa l-a recunoscut.

Notez numele pe şerveţel cu litere de tipar. De ce, de nece, faptul ăsta mărunt că mi-am adus aminte trezeşte în mine bucurie. Şi numaidecît mă întreb ce-aş putea eu să-i dau aici lui Dovală. Ce-aş putea eu să fiu pentru el.

Mai comand un shot de tequila, sînt ani de zile de cînd n-am mai băut aşa, şi am pe neaşteptate chef de legume umplute. Şi de măsline. Şi n-au trecut nici cinci minute de cînd mă gîndeam că de-acum n-o să mai pot pune nimic în gură, iar acum descopăr c-am greşit. Sîngele a început deodată să-mi gonească prin vine. Ce bine c-am venit, pe viaţa mea, e bine c-am venit, şi încă mai bine e c-am