— Trebuie să recunosc că încă nu sunt în stare să iau toate astea drept bune, explică el în cele din urmă cu o voce tunătoare de bas. Deci, deocamdată, mă voi limita să acţionez ca şi cum le-aş lua drept bune. Şi probabil că voi avea nevoie de încă vreo câteva pahare din whisky-ul dumneavoastră, de altfel excelent, pentru a-mi domoli spiritul critic atât de mult încât s-o pot face.

— Nu veţi eşua din cauza asta, spuse Kaun şi umplu încă odată paharul.

— Mulţumesc.

Dar se mărgini să ia paharul în mână fără să bea. Probabil că primul pahar îşi mai făcea efectul.

Pentru un timp, din nou, nu spuse nimeni nimic. Toată lumea se uita la istoric ca la un oracol întruchipat. Aparatul de aer condiţionat scotea un sunet uşor, iar pielea fotoliilor foşnea din când în când decent, când îşi încrucişa cineva picioarele.

— Vreţi să ştiţi, recapitula canadianul în sfârşit, cu privirea încă fixată pe peretele placat cu lemn de mahon şi izolat termic, unde este camera video.

Magnatul presei încuviinţă din cap.

— Exact.

— Adică locul unde pe vremea lui Isus Hristos s-ar fi putut îngropa ceva ce cu siguranţă va putea fi dezgropat intact două mii de ani mai târziu.

— Exact.

Scoase un oftat aproape comic.

— Asta este cam greu.

Kaun zâmbi blând.

— Dacă ar fi fost uşor, am fi făcut-o singuri.

— Israelul este mare...

Eisenhardt văzu acum că şi Wilford-Smith zâmbea.

Profesorul din Toronto luă o înghiţitură din paharul său, expiră cu zgomot, despre care nu puteai spune dacă era dovada plăcerii sau încordării interioare, şi anunţă după aceea:

— Trebuie să mă gândesc la asta.

Privirea pe care Kaun i-o aruncă după acest anunţ dovedea că îşi păstrase cumpătul cu greu. „Of, Doamne, m-am pricopsit singur cu un alcoolic debil mintal!” părea să spună această privire.

Dar apoi îşi aduse aminte că a mai angajat un cap valoros şi se adresă scriitorului cu speranţe vizibil crescânde:

— Domnule Eisenhardt, dumneavoastră v-aţi gândit deja toată ziua - dumneavoastră aţi ajuns la vreo concluzie?

Eisenhardt se uită trist la magnatul mass-media. Nu ajuta la nimic, trebuia să-i dea o veste dureroasă.

— Da, spuse el. Cred că nu există camera video pe care o căutăm.

*

Se opriseră la marginea străzii, în apropierea unei porţi prin zidul oraşului vechi, care părea construită mai târziu.

Zidul se înălţa alb şi mare ca o clădire cu mai multe etaje în spatele pomilor şi palmierilor, clădit trainic din blocuri de piatră.

— Şi eşti sigur că reuşeşti să te întorci în tabără pe cont propriu? întrebă Judith încă odată.

— Da, bineînţeles, o asigură George. Doar există taxiuri. Şi la nevoie fac autostopul. Ridică degetul mare. Eu am făcut autostopul prin jumătate din America!

— Atunci, bine. Cea de acolo este Poarta Nouă. Treci prin ea şi apoi mergi drept, până ajungi la o stradă transversală mai mare. Acolo faci la stânga şi după aproximativ două sute de metri ajungi la Biserica Sfântului Mormânt. Pot fi două sute cincizeci de metri, dar în orice caz există un indicator.

Se uită la mexicanul slăbuţ, care nu îi mai aruncă nici măcar o privire. Stătea lângă maşină, respirând adânc, ca şi cum ar fi vrut să perceapă fiecare clipă prin fiecare por al pielii sale, şi avea ochi doar pentru zidul măreţ care încercuia oraşul vechi al Ierusalimului, aşa cum o făcea de secole.

— George? E totul clar? încerca ea să se asigure.

— Totu-i clar, încuviinţă el din cap.

Pentru o clipă păru să se împleticească, dar se întoarse doar încă odată, aproape anevoios, se aplecă spre Judith, îi luă mâna şi suflă un sărut spre ea.

— Mulţumesc. Mulţumesc mult. Şi ţie, Stephen, mulţumesc mult.

Şi cu asta plecă încet şi visător. Se putea crede că poarta îl atrăgea cu puteri magnetice şi, când dispăru prin deschizătura întunecată, părea că l-ar fi înghiţit.

— Ce aiurit, comentă Stephen, când porniră mai departe.

*

Argumentele sale păreau să facă o impresie ciudat de neînsemnată. După ce-şi prezentă reflecţiile - că va fi trimisă în trecut o întreagă echipă, nu numai o persoană, şi că această echipă, chiar dacă din anumite motive unul dintre membrii săi a rămas în urmă, în orice caz a luat camera video şi mai ales înregistrările cu ea - în viitor se uita în nişte ochi care într-un mod nedefinit îl priveau parcă absenţi, ba aproape amuzaţi. Ca şi cum ar şti ei mai bine. Aşa se uitaseră părinţii lui la el când, la vârsta de cinci ani, îi venise ideea că ar putea ei înşişi să deseneze bancnotele ca tata să nu trebuiască să muncească atât de mult.

Eisenhardt simţea cum creştea supărarea în el. Dacă era ceva ce nu putea să sufere, atunci era acest gen de superioritate, acest „Vorbeşte tu, vorbeşte!” Şi, dacă i-ar fi venit vreo idee, ceva de-a dreptul odios, ordinar, jignitor ce ar fi putut să spună, n-ar fi pregetat. Dar nu-i veni nici o idee, aşa că tăcu, neajutorat, lăsând pe altcineva să-şi exprime părerea.

Profesorul Wilford-Smith luă cuvântul.

— Sunt sigur că această cameră video există, se mărgini el să spună cu o voce înceată, blândă de bunic.

Iar John Kaun, stăpânul unui consorţiu de firme de multe milioane, dădu doar din cap aprobator şi spuse:

— Da. Eu cred cu tărie că se află undeva pe aici. Doar profesorul Goutière nu zise nimic. E adevărat că se uita la ei, dar părea cu nu pricepea nimic din ce se petrecea. Ceea ce putea să ţină de faptul că se gândea, aşa cum anunţase. Dar poate era doar vina bunului whisky canadian.

— Dar tocmai v-am explicat de ce e foarte improbabil ca... se înfierbântă Eisenhardt.

— Peter, îl întrerupse Kaun cu o politeţe fermecătoare, văd că vă daţi silinţa să studiaţi problema sub toate aspectele - dar de acest gen de rezultat nu avem nevoie. Nimic care să ne descurajeze. Totul este logic şi tot ce spuneţi mai departe e de la sine înţeles. Dar de fapt există doar două posibilităţi - ori camera video există undeva, ori nu există. De fapt nu putem şti. Dacă există, va fi destul de greu să o găsim. Dar dacă începem să credem că nu există deloc înseamnă că deja am capitulat. Iar eu nu capitulez niciodată, înţelegeţi?

Eisenhardt se uită consternat