— Tot ce vreau să spun, începu el încă odată, desfăcând mâinile într-un gest implorator, este că probabil vom cheltui mult timp şi bani într-o căutare care...

— Eu, îl corectă Kaun imediat, eu cheltuiesc banii. Sunt banii mei. Tot ce este aici - făcu un gest scurt care, nu în ultimă instanţă, includea şi această rulotă, toate rulotele de afară, corturile, ajutoarele, aparatura, într-un cuvânt totul - este plătit din banii mei. Dacă socotesc asta bani irosiţi sau o investiţie care îndreptăţeşte riscul este problema mea.

Asta n-avea sens. Eisenhardt simţi cum se prăbuşeşte ceva în el şi se lăsă pe spate în fotoliu.

— Da, spuse el neputincios. Okay. Bineînţeles.

— În afară de asta, continuă Kaun, cred că nu v-aţi gândit până la sfârşit ce argumente să aduceţi.

Eisenhardt ridică doar din sprâncene.

— Cum adică?

— Spuneţi că se va trimite în trecut nu o singură persoană, ci o întreagă echipă de filmare. Asta pare plauzibil. Ştiţi, eu trimit tot timpul echipe de filmare în toate colţurile Pământului şi de cele mai multe ori în zone care sunt destul de periculoase. Şi se întâmplă şi ca o astfel de echipă de filmare să piardă un om - e răpit, e arestat, are un accident, este omorât. Asta se întâmplă în fiecare an, uneori de mai multe ori. Şi ce credeţi că fac într-un astfel de caz?

— Habar n-am.

— Un lucru nu fac în nici un caz - nu îl las acolo unde este. Mă fac luntre şi punte să găsesc acel bărbat sau acea femeie. Negociez, cerşesc, dau şpagă, ameninţ, când pot - dar fac tot ce pot să-l aduc pe acest colaborator înapoi acasă, indiferent dacă e rănit sau e mort, dacă s-a făcut vinovat de ceva, indiferent cât costă. Şi până acum nu a rămas nimeni pierdut. În total au fost ucişi şapte colaboratori în acţiune, dar toţi au fost înmormântaţi în patria lor. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Scriitorul încuviinţă din cap încet, impresionat fără voia sa de fervoarea cu care vorbise Kaun. Era înclinat să-l creadă. Dacă doar jucase teatru, atunci înseamnă că tipul îşi irosea talentul. Şi avea dreptate. Îl rodea faptul că trebuia să recunoască acest lucru. Poate totuşi lucrurile stăteau aşa cum trebuie; nu era de mirare că John Kaun era milionar, iar el doar un scriitor, care nu ştia cum să-şi achite casa standard.

— L-aţi fi luat înapoi, încuviinţă el din cap. Chiar când i s-ar fi întâmplat ceva. Eventual călătorii în timp ar fi putut apărea pentru scurt timp înainte de eveniment, pentru a-l preveni. Cu toate că - cu aceasta se trecea din nou pe tărâmul vestitelor paradoxuri ale timpului. Cum să funcţioneze aşa ceva? Să presupunem că unul din echipa călătorilor în timp are un accident în care este ucis. Colegii săi călătoresc înapoi într-un timp, scurt timp înainte de a se întâmpla accidentul şi îl previn. Dacă însă accidentul nu are loc, nu au motiv să facă această micuţă călătorie şi deci nu previn accidentul, iar el tot se întâmplă. După care călătoresc înapoi în timp - şi aşa mai departe.

Oricum ar funcţiona chestia asta, nu puteai decât să faci speculaţii zadarnice.

— Şi chiar dacă unul din ipotetica echipă s-ar fi îndrăgostit pe teren, continuă Kaun, atunci tânăra femeie ar fi putut fi luată în viitor. Precis că era mai sigur decât să laşi pe cineva în trecut care ştie istoria următorilor două mii de ani.

— Să sari peste două mii de ani, dădu Eisenhardt de gândit, ar fi un şoc cultural, căruia nu ar fi uşor să-i faci faţă...

— Ei, da, milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare au făcut faţă. Aţi văzut vreodată un aborigen australian lucrând la un computer modern? Eu, da. Credeţi-mă, un om din anul zero se acomodează cu mai multă uşurinţă la felul nostru de viaţă de acum decât invers. Kaun clătină involuntar din cap. În afară de asta, există destule zone unde se trăieşte încă la fel ca şi acum două mii de ani.

— Şi chiar dacă ar fi rămas în trecut, de ce nu pentru totdeauna, interveni profesorul Wilford-Smith, din ce motive să-i fi lăsat indicaţiile de utilizare a unei camere video, dar nu şi camera ca atare?

Scriitorul se gândi un timp la asta. Mai trecu încă odată în revistă argumentele sale. Gândurile lui din timpul după-amiezii. Mai era ceva...

— M-am întrebat, gândi el cu voce tare, dacă s-ar inventa cu adevărat călătoria în timp în anii următori, n-ar trebui să existe necondiţionat călătorii de aventuri în trecut? Aşa suntem noi, oamenii. Au călătorit turişti la teatrele de război din Iugoslavia - precis că există oameni care ar fi vrut să fie de faţă cu mare plăcere la bătăliile decisive ale celui de al Doilea Război Mondial. Altora le-ar plăcea să-l întâlnească pe Mozart sau pe Goethe. În povestea noastră, ar trebui să mişune călătorii din viitor. Povestirile istorice ar trebui să fie pline de relatări despre oameni care stăpânesc limba foarte prost, nu respectă tradiţii şi obiceiuri, poartă îmbrăcăminte ciudată şi folosesc unelte misteriose. Oameni care comit crime şi care apoi dispar în mod misterios. Turiştii sexuali trebuie să fie o adevărată pacoste. Ar trebui să vorbim şi despre oamenii a căror obârşie se află în întuneric, dar fac afaceri dubioase - cumpără numeroase tablouri ale pictorilor care ajung abia după decenii să se bucure de recunoaştere, de exemplu. Dar asta nu este aşa. Astfel de relatări nu se găsesc. Şi întrebarea este, de ce?

Kaun dădu din cap aprobator.

— Poate călătoria în timp va fi supusă unui control guvernamental riguros, asemănător construcţiei bombelor atomice, reflectă Eisenhardt mai departe. Poate călătoriile în timp sunt asemănătoare zborurilor spre Lună, adică atât de costisitoare şi de scumpe, încât nu se va dezvolta nici un turism. Poate va exista un fel de poliţie a timpului, care va curma toate aberaţiile. Dar poate că există şi o explicaţie fizică simplă...

Simţi ceva zdruncinându-se în sufletul lui. Ca şi cum convingerea lui de fier, că în realitate nu sunt posibile călătorii în timp, s-ar fi destrămat. Da, într-adevăr, începuse să creadă.