— Şi anume? întrebă Kaun curios.

— Poate, spuse Eisenhardt încet, în curând vor fi descoperite principiile fizice ale călătoriei în timp - iar unul dintre aceste principii va fi că ea poate merge doar într-o singură direcţie. În trecut. Se va putea călători în trecut, dar nu şi înapoi în timpul din care ai plecat.

Chiar şi aceasta va fi suficient pentru a schimba radical lumea aşa cum o cunoşteau ei. Oamenii ar putea să călătorească o săptămână în trecut şi să ghicească cifrele corecte la loto. Ar retrăi câteva zile de dragul câştigului de milioane. Şi ce se va întâmpla cu prevenirea ulterioară a accidentelor? Cu alte eventuale paradoxuri ale timpului?

— De aceea nu va exista un turism în trecut, niciodată - nici în zece milioane de ani. Unii doar vor face călătoria fără întoarcere. Romantici care se refugiază în minunatele vremuri trecute. Voluntari, care-şi sacrifică viaţa pentru ştiinţă.

Profesorul Wilford-Smith dădu afirmativ din cap.

— Şi pe unul dintre aceştia l-am găsit noi.

*

Muzeul Rockefeller reprezenta un complex mare, care se învecina cu un parc uriaş şi a cărui clădire marcantă era un turn mare, în opt colţuri, care se vedea de departe. De la Poarta Nouă nu au mai avut mult de mers, doar în josul străzii celei mari, care ducea de-a lungul zidului oraşului vechi şi care din strada Hazanhanim devenea strada Sultan Suleiman. Stephen opri în parcarea mare, părăsită din faţa muzeului, scoase telefonul mobil şi formă un număr pe care i-l dăduse Yehoshuah.

— Am sosit, spuse el, când Yehoshuah chiar răspunse. Auzi un oftat.

— În sfârşit. Aşteptaţi. Ies acum.

— De fapt, eu credeam că intrăm noi.

— Da, evident. Vreau să spun că vă deschid. Stephen rânji.

— Aşteptăm.

Aşteptară. Câteva lămpi montate pe jos se ascundeau printre tufişuri şi iarbă luminând difuz întinderea mare de asfalt. Un drumeag ducea spre portalul de sticlă de la intrare, care era învăluit în întuneric.

— Crezi că în seara asta scriem istorie, nu-i aşa? întrebă Judith brusc. Nu se uita la el.

Stephen privi profilul ei marcant, care era parcă desenat cu o tăietură de foarfecă pe hârtie, pe fundalul crepuscular.

— Cel puţin nu mi se pare exclus, spuse el.

— Şi după aceea?

— După?

— Ce o să faci după aceea? Vreau să spun, după ce vei fi scris istorie.

— Habar n-am. I se păru că văzuse o mişcare la intrare, dar probabil se înşelase, căci nimeni nu ieşi să le facă un semn sau ceva asemănător.

— Îi trebuie cam mult fratelui tău.

Judith tăcu. Motorul în curs de răcire făcu un zgomot pârâitor.

— Hei, spuse Stephen în cele din urmă, am înţeles - mă crezi un aiurit ambiţios şi nu crezi că vom găsi ceva important. Okay. Şi, la urma urmei, vei avea probabil dreptate. Dar până atunci poţi să mă laşi să mă simt bine, sau nu?

Ea oftă şi apoi murmură:

— Nu. Nu e doar asta. Chiar mă tem.

Se speriară de moarte când cineva bătu în geam. Era Yehoshuah, care reuşise cumva să se apropie de maşină prin spate, fără ca ei să fi observat. Stephen lăsă geamul în jos, fără vlagă.

— Yehoshuah, nebunule, mârâi el. Vrei să ne omori?

— Oh, spuse acesta, clipind din ochi. V-am speriat?

— Speriat? Am îmbătrânit de spaimă. Am aşteptat tot timpul să ieşi prin portalul de acolo, iar tu baţi brusc, mişeleşte în geam...

— Intrarea principală este păzită noaptea. Trebuie să intrăm printr-o uşă laterală. Paznicul de noapte nu trebuie neapărat să ştie că suntem aici.

Yehoshuah arătă vag spre tufişurile în a căror umbră decentă parcaseră.

— E bine unde staţi, sunt doar câţiva paşi.

Stephen ducea geanta de voiaj a lui Judith în timp ce îl urmau pe fratele ei pe poteca îngustă, care ducea prin tufişurile decorative. Ajunseră la o uşă, care era cam un metru mai jos decât pământul nisipos; câteva trepte duceau în jos. Yehoshuah zdrăngăni cu legătura de chei şi spuse:

— Haideţi, iar ei intrară în întunericul din spatele lui. După ce uşa se închise în urma lor, se aprinse lumina.

Se aflau într-un fel de depozit mic şi prăfuit. Peste tot zăceau numeroase cutii de lemn mari şi mici, dar toate erau închise cu grijă, bătute în cuie, cu inscripţii în ebraică, parţial acoperite cu prelate, pe care praful stătea neatins de ani de zile, dacă nu chiar de decenii întregi.

Nu le rămânea mult timp ca să se uite în jur. Yehoshuah le făcu semn să meargă mai departe şi stinse lumina din nou. Urma o altă scară, trecură printr-o altă uşă, apoi ajunseră într-o sală cu exponate, slab luminată - o încăpere mare şi aerisită în care se auzea răsunând ecoul paşilor lor. Stephen îşi ţinu fără să vrea respiraţia când trecu pe lângă vitrinele de sticlă, care stăteau în rânduri lungi una după alta. Erau expuse un număr mare de monede vechi şi vase de ceramică: oase, ace de podoabă din bronz, aur şi argint, fragmente de suluri de papirus şi bucăţi de piele deteriorată de pantofi sau de haine. Lângă ele se aflau plăcuţe cu explicaţii detaliate în trei limbi, dar era prea întuneric pentru a le citi.

— Pe aici, murmură Yehoshuah, şi puteai să-ţi închipui că auzi ecoul depărtat al vocii sale şuşotind: aici... aici... aici...

O uşă înaltă, care abia scârţâia - dar şi acest zgomot neînsemnat în liniştea nocturnă a muzeului îţi distrugea nervii -, ducea spre un hol gol, a cărui singură podoabă era un mic bust de perete al creatorului fundaţiei, John D. Rockefeller. Ajunseră din nou în beci coborând o scară şi, în sfârşit, în sălile laboratorului.

Tuburile de neon se aprinseră orbitoare scoţând din întuneric mese de lucru lungi şi goale. În faţa lor se aflau scaune dispuse neregulat şi ici şi colo păreau să existe lucrări de restaurare în plină desfăşurare. Nu se ducea lipsă de lupe, prinse de braţe liber basculante. Pe raftul de deasupra meselor se înghesuiau sticle de substanţe chimice de toate mărimile, parţial maro, parţial străvezii, prevăzute cu etichete scrise grijuliu de mână. Pe un stativ, lângă o chiuvetă, erau aşezate recipiente la uscat, iar în cuve mici se aflau pensete de toate mărimile şi felurile,