— Deci, spuse Yehoshuah, şi după expresia feţei sale nu prea ştia dacă să se teamă sau să se entuziasmeze, iată-ne.

— Da, spuse Stephen şi puse geanta pe un loc gol. Aşa se pare.

*

George Martinez găsi Biserica Mormântului cu impresionanta ei cupolă. Era închisă. Cum de altfel se şi aşteptase. Rezemându-şi fruntea de metalul rece al portalului, stătu un timp aşa încercând să-şi înţeleagă norocul. Era aici! Sosise la locul în care fusese adus Mântuitorul la Mormânt, pentru a reînvia şi se ridica triumfător sărbătorind izbânda luminii asupra puterilor morţii. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani. Iar acum, el, George Martinez din Bozeman, Montana, se afla aici. Şi, în timp ce stătea aşa liniştit încercând să cuprindă grozăvia, i se păru că toată viaţa lui nu a fost decât o lungă pregătire pentru acest moment, ca şi cum ar fi trebuit să parcurgă toate drumurile şi ocolişurile sale doar pentru a ajunge în cele din urmă aici. Nu ar fi putut să spună cât a stat aşa, dacă stătuse o jumătate de oră, o oră întreagă sau doar zece minute. Timpul nu mai juca nici un rol. Când în sfârşit se îndreptă, se simţi cu totul transformat, plin de linişte, împăcare şi mulţumire. I se părea că şi lumea din jurul său fusese transformată, părea să lumineze şi să strălucească, culorile devenind mai intense, întunericul mai întuneric şi lumina mai luminoasă. Totul era aşa cum trebuie. Sosise. Evident că după aceea se rătăci. Pe de altă parte, nu se putea spune că se rătăcise cu adevărat, pentru că nu avea nici o ţintă. Se plimba pe străzile înalte, înguste ale oraşului vechi, se uita în sus spre geamurile cu grilajuri puse la cercevele sfărâmicioase, se lăsă atras de ganguri igrasioase în formă de tuneluri, în care licăreau lămpi opace şi slabe şi pe ale căror pereţi clădiţi cu secole în urmă se puseseră fire electrice în modul cel mai ciudat. Ici şi colo întâlnea oameni: femei care purtau năframă. Arabi în burnuzuri albe, cu kaffiyeh{8} pe cap. Îl ignorau sau cel mult îi aruncau o privire indiferentă. Toate păreau frumoase. Trecu pe lângă obloane de fier, uşi ferecate şi bărbaţi care şedeau sub arcade pe bănci de piatră fumând tăcuţi. Domnea pacea.

Apoi descoperi o plăcuţă de fier forjat, întunecată şi deteriorată de vreme, bătută în cuie de un zid şi care avea inscripţia simplă cu litere mari VII ST. Dedesubt, mai era prinsă o tăbliţă de metal şi George trebui să aprindă bricheta pentru a putea descifra inscripţia.

Aceasta, explica textul în limba engleză, era a şaptea oprire a Drumului Patimilor lui Hristos. Locul unde Hristos se prăbuşise a doua oară sub povara crucii, pe care fusese nevoit să o care singur pe Muntele Golgota.

George studie fără să vrea pământul. Plăci de piatră bine îngemănate, uzate de secole. Apoi şocul îl lovi cu câteva secunde întârziere, ca o bilă care trebuia să penduleze în direcţia opusă înainte de a-l păli cu toată puterea. Aici? În ulicioara asta strâmtă? Dacă se aşeza la mijloc şi întindea braţele, putea atinge ambele ziduri din dreapta şi din stânga. Acasă aveau canale de scurgere care erau mai late.

Aici se petrecuse. Stătuseră în dreapta şi în stânga şi îşi bătuseră joc de El, Care purta coroana de spini pe cap, cum Se clătina sub uriaşa povară a crucii, slăbit de interogatoriu, de chinurile schingiuirilor şi maltratărilor. Îl scuipaseră şi-L batjocoriseră pe drumul spre execuţie.

Trecuse pe această uliţă.

Acest pământ fusese atins de picioarele Mântuitorului. George căzu în genunchi, atinse caldarâmul. Sudoarea şi sângele Lui udaseră acest drum. Era ca şi cum mai puteai simţi asta şi acum.

*

Ryan terminase rondul prin tabără şi se afla acum vizavi de rulota locuită de şeful său. Din ferestrele camerei de consiliu răzbătea puţină lumină, dar nu se auzea nimic. Paznicii de dincolo, de la Zona 14, tocmai schimbaseră tura: probabil că asta era ultima noapte în care mai trebuia păzit locul descoperirii. Domnea liniştea.

O linişte ciudată, dacă ne gândim peste ce dăduseră ei aici.

Întoarse capul liniştit în toate părţile, trase încet aer pe nările mărite. Nu mirosea a nimic. Acesta era doar un tic al său, o obişnuinţă atunci când îl mai preocupa ceva. Când îi spunea instinctul său că era ceva în neregulă.

Derula în minte evenimentele zilei, analiză încă odată ce auzise şi văzuse şi ce i se spusese şi se opri asupra momentului când ceva se împotmolea, unde exista o mică voce, înceată care striga: „Ei? Ce este asta?”

Da. Exista ceva.

Cu o mişcare abruptă, mlădioasă, ca de pisică se întoarse şi se duse spre rulota care reprezenta centrul de comandă al întregii lor acţiuni. Aici se lucra zi şi noapte, iar uşa era mereu încuiată. Evident, Ryan avea o cheie, iar în mâna lui legăturile de chei nu făceau niciodată zgomot.

Pe cât de comfortabil dotate erau celelalte rulote, pe atât de spartan şi la obiect era mobilat acesta. Nu existau decât mese şi scaune, dulapuri cu acte, computer, aparatură pentru videoconferinţe, telefoane prin satelit, multe telefoane. Ryan îl salută pe un bărbat care şedea la un birou cu monitor TV, aparat de radiotelefonie şi o ciornă în faţa sa, pe care din când în când făcea notiţe. Mai în spate şedea la un monitor o femeie care urmărea cursul bursei şi vorbea încet într-un microfon. Era foarte concentrată şi îl ignoră pe Ryan complet; probabil că nici nu observase intrarea lui.

Ryan scoase un dosar dintr-un raft şi se aşeză cu el la o masă pe care era un telefon, ceea ce în codul culorilor însemna că era legat la reţeaua ţării în care se aflau. Deschise dosarul şi răsfoi lista ajutoarelor-voluntari şi urmări cu degetul arătător pe coloana numelor în jos până dădu de numele lui Judith Menez. Apoi degetul continuă orizontal într-o parte şi se opri la un număr de telefon.

Trase telefonul spre el şi formă numărul. Sună îndelung, până răspunse cineva.