― Bun spirit de observaţie.

― Aşa încât continuăm să avem o crimă într-o cameră închisă, fără arme şi fără efracţie. Poate că nu avem destulă imaginaţie ca să înţelegem despre ce e vorba.

― La naiba, nu poţi asasina într-o mie de feluri. Laetitia Wells avu un zâmbet misterios.

― Cine ştie? Romanele poliţiste evoluează, aşa că încercaţi să vă imaginaţi ce ar scrie o Agatha Christie a anului 5000 sau un Conan Doyle al planetei Marte şi sunt sigură că veţi reuşi să avansaţi în ancheta dumneavoastră.

Jacques Méliès o privi, umplându-şi ochii cu frumuseţea ei.

Tulburată, Laetitia Wells se ridică şi se duse să-şi caute portţigaretul. Aprinse o ţigară, ascunzându-se în spatele unui ecran de fum opiaceu.

― Scriaţi în articolul dumneavoastră că sunt prea sigur de mine şi că nu-i ascult îndeajuns pe ceilalţi. Aveaţi dreptate. Dar nu e niciodată prea târziu ca să te îndrepţi. Să nu mă luaţi peste picior dacă o să vă spun că după întâlnirea cu dumneavoastră mi se pare că am şi început să reflectez într-un mod cu totul diferit, mai deschis, mai receptiv... Uitaţi-vă, am ajuns să suspectez nişte furnici!

― Iarăşi furnicile astea! făcu ea, părând exasperată.

― Staţi puţin. S-ar putea să nu ştim totul despre furnici. Ar putea avea complici. Cunoaşteţi povestea cântăreţului la flaut din Hamelin?

― Cred că am uitat-o.

― Într-o bună zi, începu el; oraşul Hamelin a fost invadat de şobolani. Mişunau pretutindeni. Erau atât de mulţi, că nimeni nu mai ştia cum să scape de ei. Cu cât erau omorâţi, cu atât apăreau 'mai mulţi. Mâncau tot ce găseau şi se înmulţeau vertiginos. Locuitorii se gândeau deja să părăsească oraşul, lăsându-şi tot avutul acolo. Atunci, un tânăr s-a oferit să salveze oraşul în schimbul unei recompense substanţiale. Autorităţile, neavând nimic de pierdut, au acceptat fără prea multă vorbă. Adolescentul s-a apucat atunci să cânte din flaut. Fermecaţi, şobolanii s-au strâns laolaltă şi s-au luat după el. Cântăreţul la flaut i-a dus spre fluviu, unde s-au înecat cu toţii. Când şi-a cerut însă recompensa, autorităţile, scăpate acum de pericol, i-au râs în nas.

― Şi? întrebă Laetitia.

― Şi? Imaginaţi-vă o situaţie analoagă: un "cântăreţ la flaut", capabil să conducă furnicile. Un om care ar vrea să le facă să se răzbune pe cei mai mari duşmani ai lor, inventatorii de insecticide!

Reuşise să stârnească interesul tinerei femei, care îl fixă cu ochii ei mov larg deschişi:

― Spuneţi mai departe, îl îndemnă ea.

Părea dintr-o dată nervoasă şi trase adânc din ţigară.

Méliès se opri, cuprins de o exaltare neobişnuită. Circuitele sale cerebrale păreau să răsune de un semnal asemănător cu cel care te anunţă că ai câştigat la jocurile electronice.

― Cred că am găsit.

Laetitia Wells îi aruncă o privire ciudată.

― Ce aţi găsit?

― Avem de-a face cu un om care a domesticit furnicile! Ele pătrund în victimă şi o lovesc din interior cu... mandibulele... de unde şi efectul de hemoragie internă, după care ies din nou la lumina, de pildă prin urechi. Ceea ce ar explica de ce o parte din cadavre sângerau prin urechi. Apoi se regrupează, luându-şi răniţii cu ele. Ceea ce durează cu totul vreo cinci minute, exact cât să le împiedice pe muştele din prima cohortă să se apropie... Ce părere aveţi?

Încă de la începutul explicaţiei, Laetitia Wells nu părea să-i împărtăşească deloc entuziasmul. Aprinzându-şi altă ţigară, ea admise că s-ar putea să aibă dreptate, dar că, după ştiinţa ei, nu exista nici o metodă de-a domestici furnicile astfel încât să le poţi cere să intre într-un hotel, să găsească o cameră anume, să omoare un om, apoi să se întoarcă în ordine la furnicarul lor.

― Ba da, trebuie să existe. Şi am de gând să o descopăr. Sunt sigur că o s-o descopăr.

Jacques Méliès îşi lovi palmele. Se simţea cât se poate de satisfăcut de sine însuşi.

― Aţi văzut că nu a fost nevoie să-mi imaginez romanele poliţiste ale anului 5000! Puţină minte şi ceva bun-simţ ajung, declară el.

Laetitia Wells se încruntă:

― Bravo, comisare! Aţi nimerit-o, cu siguranţă!

Méliès plecă, având ca prim obiectiv să verifice, cu ajutorul medicului legist, dacă leziunile interne ale victimelor puteau fi datorate unor lovituri de mandibulă de furnică.

Rămasă singură, cu o expresie de preocupare întipărită pe faţă, Laetitia Wells scoase cheia care deschidea uşa acoperită cu lac negru şi tăie un măr în felii subţiri, pe care le dădu apoi celor douăzeci şi cinci de mii de furnici ale terariului ei.

72. TOŢI SUNTEM FURNICI

Jonathan Wells găsise în Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute un pasaj ce pomenea de existenţa, în urmă cu mii de ani, a unor adoratori ai furnicilor, care trăiau pe o insulă din Pacific. După Edmond Wells, acei oameni dezvoltaseră nişte puteri psihice extraordinare, reducându-şi alimentaţia şi practicând meditaţia.

Comunitatea lor se stinsese din motive necunoscute şi, o dată cu ea, pieriseră misterele şi secretele sale.

După ce discutaseră împreună, cei şaptesprezece locatari ai templului subteran hotărâseră să se inspire din această experienţă, indiferent dacă era adevărată sau nu.

Privaţiunea tot mai mare de hrană îi silea să-şi economisească energia. Cel mai mic gest îi costa nespus de mult. Vorbeau din ce în ce mai puţin dar, paradoxal, se înţelegeau din ce în ce mai bine. Un zâmbet, o privire, o mişcare din bărbie le era de ajuns pentru a comunica. Capacitatea de a-şi concentra atenţia le crescuse considerabil. Când mergeau, îşi simţeau fiecare muşchi şi fiecare articulaţie pe care şi-o puneau în mişcare. Îşi urmăreau cu mintea ritmul de du-te-vino al respiraţiei.

Mirosul şi auzul căpătaseră acea acuitate atribuită animalelor şi oamenilor primitivi. Cât despre simţul gustului, postul cronic îl exacerbase. Până şi halucinaţiile colective sau individuale provocate de subnutriţie căpătaseră un sens anume.

Când şi-a dat seama pentru întâia dată că citeşte gândurile celorlalţi, Lucie Wells a fost îngrozită. Fenomenul i s-a părut indecent. Dar, dat fiind că în împrejurarea respectivă comunicase cu mintea atât de integră a lui