Ies din sacul de dormit, trag draperiile şi mă asigur că ln jurul cabanei nu a mai rămas nici urmă din bezna de aseară. Totul străluceşte în culori aurii, proaspete. Aprind focul cu un chibrit, fierb nişte apă dintr-o sticlă şi îmi fac un ceai de muşeţel. Scot nişte biscuiţi săraţi din punga de hârtie cu mâncare şi ronţăi câţiva cu un pic de brânză. Mă duc apoi la chiuvetă şi mă spăl pe faţă şi pe dinţi.

  Îmi pun o geacă de fâs peste jachetă şi ies din cabană.

  Razele dimineţii se strecoară printre copacii înalţi până la luminişul din faţa prispei. Peste tot se văd coloane de lumină, printre care pluteşte ceaţa dimineţii, ca nişte suflete nou-născute. Când respir, aerul curat îmi face plămânii să; tresară. Stau pe treapta de la prispă, privesc păsările zburând printre copaci şi le ascult ciripitul. Majoritatea se mişcă în perechi, căutându-şi din ochi partenerul şi chemându-se reciproc.

  Pârâul este aproape, în pădure. Îl găsesc imediat, ghidându-mă după şopotul apei. Câteva pietre formează un ochi de apă, iar apa se opreşte acolo, învolburată, apoi porneşte mai departe cu forţe reînnoite. E limpede şi cristalină, îmi fac palma căuş şi o gust. E dulceagă şi rece. Îmi scald un timp mâinile în apă.

  Prăjesc în tigaie nişte ouă cu şuncă, pe care le mănânc cu pâine prăjită pe un grătar. Îmi încălzesc lapte într-un ibric. Scot apoi un scaun pe prispă şi îmi cocoţ picioarele pe balustradă, cu gândul să-mi petrec dimineaţa citind. Rafturile din cameră sunt înţesate cu sute de cărţi. Sunt doar câteva volume de beletristică, şi acelea doar opere clasice, foarte cunoscute. Majoritatea sunt cărţi de filosofie, sociologie, istorie, psihologie, geografie, ştiinţe naturale sau economie. Neavând parte de educaţie la şcoală, Oshima se hotărâse probabil să dobândească toate cunoştinţele necesare prin studiu individual, lucru pe care îl făcuse aici.

  Volumele acopereau o gamă largă de domenii, aparent fără coerenţă.

  Aleg una despre procesul lui Adolf Eichmann. Îmi aminteam ceva vag despre el, cum că a fost un criminal de război, dar nu mă interesa subiectul în mod aparte. O iau doar pentru că mi-a atras privirea. Aşa ajung să aflu ce minte extrem de practică avea acest locotenent-colonel SS cuj ochelari cu rame metalice şi păr rar. La scurt timp după începerea războiului, Eichmann este însărcinat de conducătorii nazişti cu soluţia finală pentru evrei – pe scurt, masacrarea în masă – şi cercetează măsurile concrete pentru aplicarea ei. Elaborează un plan, dar fără să îl tulbure problema corectitudinii acestui fapt. Singurul lucru care îl preocupă este câţi evrei pot fi „soluţionaţi” într-un timp scurt şi cu costuri cât mai reduse. Calculele sale au relevat un total de unsprezece milioane de evrei de pe teritoriul Europei.

  Câte trenuri de marfă să pregătească şi câţi evrei încăpeau într-un vagon? Ce procent dintre ei avea să moară în timpul transportului din cauze „naturale”? Cum să întreprindă totul cu un personal minim? Care era cea mai economică metodă de debarasare a cadavrelor: incinerarea, îngroparea sau dizolvarea? A stat aplecat la biroul său şi a calculat totul cu înfrigurare. Planul a fost pus în practică şi a dat rezultate aproape în totalitate conform cu calculele.

  Până la sfârşitul războiului, şase milioane de evrei (peste jumătate din obiectiv) au fost „soluţionaţi” urmând acest plan. Cu toate acestea, el nu s-a simţit vinovat. Aşezat în boxa acuzaţilor protejată cu geam antiglonţ în tribunalul din Ierusalim, Eichmann părea să nu înţeleagă deloc de ce era implicat într-un proces de o asemenea amploare şi de ce avea parte de atâta atenţie din partea întregii lumi. In calitate de tehnician, tot ce făcuse a fost să găsească cea mai adecvată soluţie la problema care i-a fost încredinţată.

  Nu exact asta ar fi făcut orice bun birocrat din lume? De ce era el singurul acuzat?

  Citesc povestea acestui om practic ascultând ciripitul păsărilor, în pădure, în liniştea dimineţii. Pe ultimele pagini sunt nişte însemnări făcute de Oshima cu creionul. Îi recunosc scrisul distinctiv.

  „Totul ţine de imaginaţie. Responsabilitatea noastră începe odată cu imaginaţia. În dreams begin the responsloilities, scrie Yeats şi are perfectă dreptate. Invers spus, acolo unde nu există imaginaţie, probabil nu apare nici răspunderea. Aşa cum se poate observa şi în cazul lui Eichmann.„ încerc să mi-l imaginez pe Oshima aşezat pe acest scaun, cu un creion ascuţit în mână, făcând însemnările de la sfârşitul cărţii. „în vis încep responsabilităţile.” Cuvintele acestea îmi vibrează în piept.

  Închid cartea şi o pun pe genunchi. Mă gândesc apoi la propriile mele responsabilităţi. Trebuie să fac asta. Pe tricoul meu alb erau urme de sânge proaspăt. Am spălat acel sânge cu propriile mele mâini. Era atât de mult, încât s-a înroşit chiuveta. Va trebui poate să-mi asum răspunderea pentru sângele acela. Mă imaginez supus unui proces.

  Oamenii mă acuză şi mă trag la răspundere. Îmi aruncă priviri urâte şi mă arată cu degetul. Nu sunt responsabil pentru fapte pe care nu mi le amintesc, insist eu. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Dar ei îmi spun: „Oricine ar fi cel care a visat de fapt acel vis, tu l-ai împărtăşit. Prin urmare, trebuie să îţi asumi răspunderea pentru ceea ce s-a întâmplat în el.

  La urma urmei, visul s-a strecurat în tine prin culoarele întunecate ale sufletului tău.”

  Ca şi Adolf Eichmann, atras cu forţa în visul nebun al lui Hitler.

  Las cartea, mă ridic şi mă întind din toate încheieturile.

  Am stat mult şi am citit. Simt nevoia să mă mişc. Iau două bidoane de plastic şi mă duc să le umplu cu apă. Le car în cabană şi le vărs în rezervor. După cinci drumuri, rezervorul este aproape plin. Aduc un braţ de vreascuri din şopron şi.

  Le stivuiesc lângă sobă.

  Într-un colţ al prispei e întinsă o sârmă de plastic decolorată. Iau din rucsac rufele umede, le întind,