semn locotenentului Dănilă să-i pună cătuşele, operaţie care, efectuată în vagonul-restaurant plin de lume, ar fi stârnit panică şi tulburare.

Îmi lipii obrazul de geamul rece. Mă simţeam uşor obosit, o toropeală dulce picurată în ochii umezi, subţiaţi parcă de fum, lunecând apoi pe umerii şi braţele moi. Silabiseam în cadenţa roţilor indicaţiile C.F.R.-ului; plăcuţe mici, emailate avertizau la ferestre: "Ne pas se pencher en dehors"{2} "E pericoloso sporgesi"{3}, "Nicht... {4}"

Cu o mişcare fulgerătoare, Sachelarie îşi proiectă genunchiul în stomacul locotenentului. Îndoit de durere şi luat prin surprindere, acesta se aplecă înainte, primind un pumn în bărbie. Căzu pe linoleumul verde, pierzându-şi cunoştinţa. Criminalul se precipită spre cealaltă extremitate a vagonului. L-am urmat, alergând.

Lângă fereastră, femeia ne aruncă o privire surprinsă şi se lipi de perete, lăsându-ne să trecem. Când l-am ajuns, reuşise să deschidă uşa. Un curent puternic de aer rece pătrunse în vagon. Înaintam cu viteză maximă judecând după defilarea vertiginoasă a copacilor goi, peisaj crispat de sârmă ghimpată desfăşurat pe kilometri întregi.

Îl prinsei de umăr, încercând să-l imobilizez cu o lovitură la rădăcina capului. Jocul vagonului o cotitură probabil îmi devie mişcarea, ratând-o. Se întoarse cu pumnul ridicat şi, reflex, m-am dat înapoi. De fapt scontase pe o reacţie instinctivă şi simulase atacul doar ca să câştige timp. Râse:

— Mai învaţă puişor!

Apoi dispăru în gol. Descumpănit, m-am apropiat de uşa deschisă. Era ultimul vagon. Coborâi pe scară, ţinându-mă de bară. Trebuia să ajung pe tampoane. Cu pieptul lipit de tabla rece simţeam şi mai acut trepidaţia trenului dezlănţuit, într-o viteză drăcească. Eram conştient la ce mă expun. Sachelarie putea să mă aştepte pe tampoane, iar de acolo, cu un brânci, mă azvârlea pe terasament.

Treceam prin faţa unui canton. Am înregistrat abstract chipul îngrozit ai funcţionarului. (Fusesem totdeauna convins că în momentele de mare intensitate, orice fenomen străin scapă puterii noastre de percepere.) Omul căscase o gură uriaşă, iar mâna îi plecase singură într-o cruce generoasă.

Ajuns pe tampoane, începui să urc scara ce ducea sus, pe acoperişul vagonului, strângând cu bucurie în mâinile îngheţate treptele metalice. Eram, în sfârşit, agăţat de ceva.

Criminalul alerga pe caroseria de tablă, întorcând mereu capul. Ne despărţea un vagon. Când mă văzu rămase pe loc. Mai aveam câteva trepte.

Îşi duse mâna la buzunar şi cu o repeziciune care clădea simultaneitate mişcărilor, azvârli un cuţit în direcţia mea. Înainte de a reacţiona, îl auzii vâjâind pe lângă ureche.

Apoi începu cursa aceea nebună, halucinantă pe acoperişul vagoanelor. Trenul, cu sinuozităţi de reptilă, îmi deruta paşii azvârlindu-mă când într-o parte, când în alta, gata în orice clipă să mă prăbuşesc. Efortul chinuitor de a-mi păstra echilibrul, conjugat cu atenţia care mi-o solicita fiecare gest al criminalului îmi împăienjenea privirea.

Sachelarie dădea şi el semne de oboseală. Puţin câte puţin, distanţa dintre noi se micşora, mă mai despărţea de el doi sau trei metri, când, răsucindu-se brusc, îmi trimise un pumn în obraz pe care din cauza goanei, în virtutea inerţiei, nu-l putui evita. Neizbutind să mă opresc, am dublat şocul. Am căzut având imaginea trupului meu sfârtecat de roţi.

Sachelarie era peste mine. Îmi căuta grumazul sub tunică, râzând, strâmbat de ură. Îi vedeam doar dinţii cu canini galbeni, ascuţiţi.

— Aşa, căpitănaşule! Credeai că ai pus laba pe mine.

Degetele, ca nişte tentacule de oţel, mi se înfigeau în carne. Cerul, cârpă urâtă, cenuşie şi compactă cădea peste noi.

— N-ai fost prost, Anghel... N-ai fost de loc. Un miliţian isteţ şi ăla. O să-ţi cânte muzica militară.

Cu un zvâcnet, mi-am eliberat mâna dreaptă şi, prinzându-l de păr, l-am izbit puternic cu capul în bărbie. O clipă, o singură clipă de ezitare şi izbutii să scap din încleştare.

Eram amândoi în picioare. Sachelarie se azvârli în direcţia mea ca o panteră. Am ripostat cu un "un-doi". Se aplecă pe spate. Prea mult. Un pas în gol şi căzu între vagoane. Nu se mai auzi decât un urlet îngrozitor.

În depărtare se vedea gara. Mi-am prins capul în mâini, scrutând cerul. Mi se părea splendid: tandru şi cuminte ca un zâmbet de madonă...

 

 

EPILOG

 

...Şi astfel dosarul "Dor de munte" şi-a închis definitiv coperţile.

Au trecut ani de atunci şi încă mă mai întreb: "Cine oare îmi băgase în cap în acel octombrie zgribulit al lui 1965 că nimic nu poate fi mai odihnitor decât un concediu petrecut toamna la munte?"

Au trecut ani...

Uneori, pe stradă ori aiurea, îi mai întâlnesc pe protagoniştii tragicelor întâmplări de atunci, rămaşi în viaţă. Într-o seară, la Operă, l-am văzut pe Dorneanu. Elegant şi scorţos ca întotdeauna, plimba aferat de braţ o doamnă platinată, cam trupeşă.

Mi-a aruncat în treacăt, în felul lui superior şi epatant:

— Ars longa, vita brevis. Aeternum vale!

S-a grăbit să traducă, nu ştiu dacă pentru mine ori pentru doamna:

— Arta e lungă, viaţa e scurtă. Adio! Şi s-a îndepărtat, salutând cu gest larg princiar.

Într-un sfârşit de iulie dogoritor, la cazinoul din Mamaia am dat peste Pandele şi Marin bând singuri la o masă. Marin a mârâit un bună seara indiferent. Inginerul, tot bine dispus, m-a apostrofat:

— Ce faci, inspectore? Iar cauţi vreun bau-bau? Au trecut ani...

Ghemuit în fotoliu urmăresc leneş dansul graţios al fulgilor de zăpadă. E un menuet aerian în alb, care mă predispune la visare şi uşoară nostalgie.

În încăperea veselă, cu flori răspândite prin toate ungherele, aparatul de radio cântă neconvingător în decorul polar: "Au înflorit din nou castanii pe alei".

Mă las legănat de amintiri. O mână fierbinte îmi dezmiardă fruntea. Sărutarea uşoară ca o părere îmi mângâie obrajii şi alunecă încetişor spre tâmple. Lângă mine, caldă, frumoasă, cu ochii dilataţi de tandreţe se cuibăreşte Elvira, soţia mea. Da, Elvira, fosta doamnă Ionescu. Suntem căsătoriţi de cinci ani, şi de tot atâţia ani extrem de fericiţi.

Pe covor, copiii noştri, doi îngeraşi cu zulufi blonzi şi obraji trandafirii, confecţionează raţe şi steluţe de staniol, jucării pentru pomul de iarnă.

Afară ninge. În noapte, fulgii de zăpadă brodează efemer motive dantelate. Fulgii sunt mari şi cuminţi ca în bibelourile de plexiglas, unde ninge şi vara.

Pentru un astfel de final "roz-bombon" stropit cu esenţă de trandafiri, în care eroina, exemplar superb şi