ceasuri doar cadavrul lui Vasiliu spânzurat face mărturisiri postume, atribuindu-şi crima, dar şi aceasta nu intrase în calculele criminalului îşi mărturiseşte încă o dată inocenţa. Cu această sinucidere, în mod firesc povestea trebuia să ia sfârşit: crimă comisă de un descreierat care îşi curma zilele recunoscând: "N-am reuşit". Adică nu izbutise o crimă perfectă, nu izbutise să preîntâmpine ori să neutralizeze bănuielile. Experţilor grafologi le-ar fi fost foarte greu să stabilească în mod categoric doar din examinarea a două cuvinte paternitatea textului, aceasta fiind şi raţiunea pentru care de altfel "sinucigaşul" se spovedea atât de succint. Important era însă faptul că obţinusem în sfârşit răspuns la întrebarea devenită obsesie: "De ce asasinul ţinuse neapărat să-şi anunţe intenţiile, avertizându-mă că cineva va fi ucis?" Planul criminal cerea ca ancheta să înceapă înainte de comiterea asasinatului. În felul acesta mă lansa pe piste fanteziste, abătându-mi atenţia. Cineva montase un spectacol lugubru, destinat unui singur spectator: eu. Dar, aşa cum spuneam, ignorând intenţiile şi calculele criminalului, cadavrul lui Vasiliu îşi mărturiseşte încă o dată nevinovăţia.

În realitate, Vasiliu a murit strangulat. Capătul liber de la frânghie, trecut peste grinda tavanului şi tras de criminal, l-a ridicat pe Vasiliu după principiul scripetelui. De aici frânghia scămoşată în sensul în care acesta se plimbase de-a lungul grinzii, ridicând trupul lui Vasiliu. Semnele pe care le făcusem cu o noapte înainte, pilind în fel şi chip ţintele bocancilor tuturor celor prezenţi în cabană, îşi lăsaseră pecetea pe duşumea, atunci când asasinul cu victima în braţe, străduindu-se s-o spânzure, îşi dublase greutatea, apăsând pe podea. Încă un amănunt: nodul complicat al laţului aparţinea degetelor unui marinar. Nodurile marinăreşti sunt specifice, deosebindu-se de cele ale pescarilor, de exemplu, ori ale hamalilor. Pe marinar îl mai trăda şi cărarea de urme, redând mersul caracteristic, cu vârfurile înăuntru a celor ce-şi caută permanent echilibrul. Aveam deci de-a face cu un bătrân lup de mare.

Se auzi scrâşnetul chibritului care aprinse ţigara lui Marin. Degetele lui Sachelarie băteau darabana pe masă. Pandele avea o mină de parcă ar fi vizionat un film cu cowboy.

Scena mare s-a jucat de fapt în prima seară. Profitând de ceaţă şi de umbrele serii care se lăsau, criminalul l-a împins pe Ionescu în apă, dispărând în tufişurile de jepi. Apoi, superb alibi al bunelor sale intenţii, tot el s-a aruncat în apă ca să-l salveze.

Cu mişcare sincronizată, toţi se întoarseră spre Sachelarie. Acesta zâmbea ironic.

— Îţi ascult de jumătate de oră elucubraţiile, căpitane! Trebuie să recunoşti că am avut răbdare.

Dorneanu, la care se trezise brusc instinctul de conservare, se înghesui în Pandele. N-avea nici o maximă la îndemână. Dintre toţi, Pandele părea cel mai perplex.

— În fond, am reluat, m-am mirat totdeauna cât de candizi sunteţi. Unul singur dintre dumneavoastră a bănuit ceva. După tentativa de la lac, remarca: "Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu. Pentru aceasta nu-ţi trebuie nici spectatori, nici reflectoare..." Îţi aminteşti, doctore? Numai că pe atunci încă nu înţelegeam. Mai mult, o coincidenţă stupidă în noaptea premergătoare asasinării lui Ionescu m-a făcut să mă îndoiesc un moment de onestitatea dumitale. Ameţit, adormiseşi cu lumina aprinsă. Becul s-a ars aşa cum am dedus ulterior cu câteva clipe înainte ca eu să intru în cameră, motiv pentru care, atingându-l întâmplător, l-am simţit fierbinte. De unde concluzia că somnul era simulat...

Marin păstră acelaşi aer ursuz, de parcă nu despre el ar fi fost vorba. Poate ochii, mereu plecaţi, clipeau ceva mai des. Un val de milă mă cuprinse pentru morocănosul Marin. Purta pe umeri, de ani de zile, povara unor greşeli vechi, măcinându-se fără să crâcnească, respingând cea mai inofensivă intenţie de compătimire. Tovărăşia fără întrebări a alcoolului şi a cărţilor îi era suficientă. Ce făcuse cândva, demult, plătea din greu. Am oftat:

— Şi cu aceasta, povestea s-a terminat.

— Crezi? mă întrerupse Sachelarie.

Un rictus îi strâmba gura, subţire ca o lamă de cuţit.

— Nu-ţi pot contesta un oarecare coeficient de fantezie, căpitane. O istorioară nostimă din care nu lipseşte nici măcar detaliul picant: frumoasa doamnă Ionescu. Cum s-ar zice, tacâmul e complet.

Râse îndelung, cu o satisfacţie stranie.

M-am ridicat:

— Domnule Sachelarie, te învinuiesc de asasinarea lui Mircea Ionescu, a lui Ştefan Vasiliu, a profesorului Radu Iorgulescu.

Mă întrerupse:

— Numai atât?

— Şi a complicei dumitale, Elena Racliş.

Figura lui Sachelarie devenise cenuşie. Marin, Dorneanu şi Pandele priveau cu expresii atât de aiurite, încât mă simţii în sfârşit răzbunat pentru toate ironiile de care nu mă cruţaseră începând cu seara aceea, când la "Dor de munte" contemplam prin reţeaua de fum şase amici în jurul unei mese de pocher.

— Unde-i coroana? l-am întrebat brusc.

Rânji, recăpătându-şi sângele rece:

— Dumneata, care eşti atât de perspicace, ar trebui s-o ştii şi pe asta.

Îmi amintii de precizările specialistului de la muzeul de artă, consultat în ajun. Conformându-se modei vremurilor, coroana reprezenta un cerc de circa zece centimetri lăţime, din aur masiv bătut în nestemate enorme. Era inutil să-i scotocesc valiza. Oricât ar fi scontat pe indulgenţa vameşilor, aşa ceva nu se putea trece neobservat, iar fundurile duble intraseră de mult în anecdotica criminalistică.

— Unde ţi-e pălăria? l-am întrebat.

Mi-o întinse Dorneanu cu amabilitate slugarnică. Reflexul mâinii jurisconsultului încordată brusc sub o greutate neaşteptată îmi confirmă bănuielile înainte de-a atinge pălăria. Coroana era camuflată înăuntru, sub căptuşeală.

— Urmează-mă! am spus încet.

Sachelarie îşi roti ochii prin jur. Discret, locotenentul Dănilă se apropie de masă, barând trecerea.

— Aha! înţelese contabilul.

Ne-am îndepărtat, ţinându-l la mijloc. L-am mai auzit pe Dorneanu, grăbit să-şi reia genul, comentând cu glas de "bară":

— "Amicus Plato, sed magis amica veritas!{1} Nu v-am spus eu totdeauna că ăsta are cap de criminal?

— Ai spus pe dracu! i-o tăie Marin.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, Lombroso afirma.

 

 

Capitolul XXIV

CNOCAUT

 

Am tras uşa glisantă de la vagonul-restaurant, renunţând să aflu ce afirma Lombroso.

M-am uitat la ceas. Mai erau cincisprezece minute până la prima staţie. La capătul culoarului pustia, o femeie între două vârste fuma, dusă pe gânduri. Ţin minte că de braţ îi atârna o poşetă deschisă, din piele neagră, gofrată.

Sachelarie, sprijinit cu mâinile încrucişate de uşa toaletei, mă măsura ironic. I-am făcut