— Să presupunem, am început, că au fost odată trei popi trei popi şi aparent o damă.

— Asul presupun că ai fost din totdeauna dumneata, mă parafrază Pandele de dragul replicii.

— Dar termină odată! se enervează Marin. Lasă-l să spună ce are de spus!

— Aşa-i, confirmă şi Dorneanu, care-şi pipăia la intervale regulate ochiul stâng.

— Deci, am reluat, trei popi şi posibil o damă. Restul nu mai contează decor, paravan. Trei valeţi vehiculând în jurul damei, de fapt vehiculaţi cu dibăcie, fără să-şi dea seama.

— Slăbeşte-ne cu parabolele, căpitane! se răsti Marin.

— Unul din popi, nu mă lăsai întrerupt, să-i zicem Ionescu, avea pe lângă o soţie frumoasă şi e locul să precizez că această doamnă nu are nici un amestec în povestea noastră avea şi o comoară. Mai exact, deţinea secretul unei comori. Îl moştenise de la un marinar, certat odinioară cu justiţia şi al cărui portret l-aţi admirat de multe ori în locuinţa familiei Ionescu. Era, aşa cum poate au bănuit unii dintre dumneavoastră, tatăl lui.

Marin mă urmărea încordat, mai treaz ca niciodată, în timp ce Dorneanu uitase să soarbă din paharul cu apă. Ceilalţi doi ascultau atenţi, dar calmi.

— Copil pe a cărui memorie nu te puteai bizui atunci când i s-a încredinţat secretul, tatăl său găsi un mijloc sui-generis de a i-l întipări pe veci, inspirat de practicile piratereşti de altădată: tatuajul. Băiatului i s-a tatuat pe şoldul drept desenul locului unde marinarul ascunsese comoara. Acesta a fost de fapt testamentul tatălui. S-au scurs anii. Ionescu a fost tot-deauna convins că e singurul care cunoaşte taina. Nici măcar soţiei, pe care a iubit-o sincer, nu i-a destăinuit nimic. Ionescu n-a ştiut însă niciodată, n-avea cum s-o ştie, că însuşi tatăl său, într-o noapte, în celula uzinei subterane unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, făcuse confesiuni unui deţinut. În fond, marinarul nu risca nimic. Nimeni din cei îngropaţi sub pământ nu avea să mai vadă vreodată lumina zilei. Şi totuşi, cel căruia i se destăinuise ieşise la lumină. Când Mircea Ionescu a început să bănuiască ceva, era prea târziu...

Sorbii o ultimă înghiţitură din ceaşca de cafea. Sachelarie privea un-deva departe, scrutând peisajul. Dorneanu îşi tampona distins, cu o batis-tă imaculată, tâmplele, urmărindu-l pe Marin care cu capul în jos desena cu un chibrit ars figuri geometrice pe faţa de masă.

— Toamna aceasta, reluai, m-am dus să-mi petrec concediul în munţi, la o cabană. Am găsit acolo un grup de şase prieteni.

"Ei, acu-i acu!" citeam în ochii lui Pandele.

— Imediat după sosire am fost avertizat prin câteva rânduri strecurate sub uşă că la cabană se pregătea un asasinat. Anonima mă chema la un duel. "Am de gând să omor pe cineva, ghici pe cine, ghici cine sunt." Acesta era subtextul. Provocarea contrasta într-atât cu atmosfera de bună dispoziţie pe care o găsisem la "Dor de munte", încât am fost convins că este vorba de o farsă. Din nefericire, n-a fost aşa. Chiar în aceeaşi seară, Ionescu care-şi semnase actul de deces prin refuzul de a se dezbrăca complet în baia de aburi improvizată de cabanier a fost victima unei tentative de crimă. Din acest moment, evenimentele încep să se precipite. Cabaniera mă înştiinţează că sub ochii ei, pe fereastra deschisă, s-a strecurat o mână care a aruncat într-un anumit vas un praf de culoare albă. Indiciu preţios, femeia remarcase un deget cu o unghie neagră. Şi astfel păienjenişul de indicii se ţese în jurul bietului Vasiliu, toate concurând în a-l desemna drept viitorul asasin al lui Ionescu. Vasiliu avea într-adevăr o unghie neagră, probabil lovită, şi refuză în acelaşi timp crema de vanilie, justificând că nu suportă ouăle, toată lumea din imediata sa apropiere ştiind că suferă de ficat. Aceasta l-a determinat pe adevăratul asasin să simuleze otrăvirea ouălor materie primă esenţială în prepararea cremei calculând cu precizie rezultatul. Aşadar, cu bună ştiinţă se lasă surprins de cabanieră, având certitudinea că ea îmi va semnala de îndată incidentul, ceea ce s-a şi întâmplat. Logic, cel care presărase substanţa vătămătoare, avea să refuze hotărât consumarea conţinutului vasului respectiv, căci astfel ar fi însemnat să se auto-otrăvească. Parcă supunându-se destinului, Vasiliu nu se atinge de desert, pur şi simplu pentru că era preparat pe bază de ouă, în timp ce, evident, criminalul se serveşte cu dezinvoltură, fără urmă de ezitare. Concluzia nu poate fi decât una: Vasiliu e cel care i-a pus gând rău lui Ionescu. Numai că aici marele as, care mă sfidase cu anonime impertinente, amuzându-se să-mi handicapeze raţionamentele, a greşit: a greşit o dată, arătând cabanierei o unghie neagră la mâna dreaptă, când de fapt Vasiliu o avea la mâna stângă; a greşit a doua oară, făcând să dispară castronul în care presupunea că se află ouăle aşa-zis otrăvite. De fapt, după cum am mai arătat, voiam cu primul prilej să verific despre ce substanţă era vorba. Câinele cabanierului s-a oferit singur să mă ajute, înghiţind totul într-un moment de neatenţie al bucătăresei. Spre surprinderea mea, n-a păţit nimic. Avea reacţii perfect normale, era vesel şi pus pe joacă. Încă o dată se verifica ipoteza unei puneri în scenă, cu scopul de a-l indica pe Vasiliu. La rugămintea mea, cabaniera sparge alte câteva ouă în acelaşi vas şi îl ascunde în acelaşi loc, alungând de astă dată câinele. Peste câteva ceasuri, vasul dispăruse fără urme. Fusese aruncat, tocmai pentru a nu confirma faptul că nu conţinea decât un praf inofensiv, trebuind să sugereze otrava şi o tentativă de otrăvire generală, dar care era probabil sare, zahăr sau poate bicarbonat. Nimeni nu avea interesul să sustragă vasul, decât acela care vând să-l învinovăţească pe Vasiliu nu avea voie să păstreze proba deplinei sale inocenţe conţinutul nevătămător al castronului.

Făcui o pauză.

Pandele fuma ţigară după ţigară, abţinându-se, în sfârşit, de la orice comentarii. Marin, cu figura congestionată, în general chinuit de o respiraţie prevestind astmul, părea acum că se sufocă. Îşi deznodă cravata, băgând-o în buzunar. Sachelarie asculta concentrat, jucându-se cu butonii de la manşete.

— Ionescu a murit înjunghiat. La câtva