apă. L-a băut repede, cu înghiţituri mari, apoi şi-a aprins o ţigară.

— Te-ai liniştit?

— Vai de liniştea mea! Vai şi amar de...

— Când ai trimis-o?

— Acum patru zile.

— Şi pe cealaltă?

— Care? Că numai una i-am trimis.

— Nu te juca cu vorbele, Hristule.

— Pe viaţa mea că numai una. De fapt ce importanţă are pentru mine.

— Pentru mine are. Aşa, că fii atent. Situaţia e mult mai gravă decât bănuieşti. Lasă balivernele şi răspunde cinstit.

— Răspund, tovarăşe căpitan, cum să nu răspund?

— Cât i-ai cerut?

— Douăzeci şi cinci de bătrâne. Astăzi urma să le primesc.

— Unde?

— Într-o pivniţă de pe Griviţei. Trebuia să arunce pachetul pe gura de aerisire la ora unşpce fix.

— Şi?

— S-a făcut de unu şi n-a venit. L-am pândit pe fereastră la bodega din colţ. P-ormă m-am dus să-l caut.

— Noroc că nu v-aţi întâlnit! Vai de norocul meu!

— Norocul şi-l mai face şi omul, Hristule. În sfârşit.

Mi-am amintit de informaţiile lui Gică Gură Mică, şi l-am întrebat aşa, într-o doară.

— Ai auzit de unul "Pălărierul"?

Spre surprinderea mea, Hristu mă informă fără să stea pe gânduri.

— Zis "Şapte deşte"?

— Poate.

— Cumnatul lui Titi Caramangiul din Floreasca? cum să nu-l ştiu!

— Se ocupă cu aurul?

— Da' cu ce nu se ocupă?

— Când l-ai văzut ultima oara?

— Acum patru luni şi mai bine. Ne-am întâlnit întâmplător.

— Unde?

— La Craiova.

— Adresa.

— N-o ştiu, tovarăşe căpitan. Zău, n-o ştiu.

— Bine, Hristule.

Cabanierul se ridică.

— V-am reţinut destul. Mulţumesc pentru cafea când mai aveţi nevoie de mine, cu plăcere...

Pur şi simplu am rămas cu gura căscată.

— Mare tupeu ai, Hristule!

L-am găsit pe colonel în biroul său. Nu se primise nici o veste. Telefonul suna din minut în minut, dând legătura cu Constanţa. Ploieşti, Arad, Oradea... şi punctele de frontieră. De pretutindeni, acelaşi răspuns: persoana nu-şi făcuse simţită prezenţa, nu lăsase urme pe nicăieri, nu apăruse.

Ascultându-mi raportul, chipul colonelului se lumină brusc.

— Pălărierul! Pe vremuri, negustor de obiecte rare. Trăieşte de cel puţin zece ani la Craiova. Dacă nu mă înşel, lucrează la o cooperativă pentru recondiţionarea hainelor vechi. O clipă, să verific.

Deschise unul din multiplele dosare ale mesei de scris, scotoci printre cartonaşele înşirate pe un fir metalic, şi exclamă victorios.

— Asta e! Ştii, nu-i imposibil. Ipoteza că individul l-ar căuta acum pe Pălărier la Craiova s-ar corobora cu însemnarea găsită pe birou. "Minerva" era înainte de război cel mai vestit local din oraş. De aici probabil textul, prin care criminalul fixează o întâlnire "la Minerva, ca altădată".

Eram atât de istovit, încât nu mai distingeam decât vag chipul şefului meu printre nori de fum de ţigară, filtraţi în lumina becurilor. Capul îmi vuia de gânduri alungându-se într-o mişcare centrifugală: coroana regelui Duras, dispariţia asasinului, Pălărierul, Minerva, excursia în străinătate se prăvăleau, piereau în ceaţă, se întorceau cu litere de foc.

Colonelul Tunsu se ridică.

— Toate dispoziţiile rămân valabile. Locotenentul Dornea, împreună cu locotenentul Cristescu, pleacă chiar acum la Craiova. Vor supraveghea locuinţa Pălărierului şi localul "Minerva". Dumneata du-te şi te odihneşte! Ne vedem mâine dimineaţă în gară.

 

 

Capitolul XXIII

CU CĂRŢILE PE FAŢĂ

 

A doua zi dimineaţa o dimineaţă cenuşie şi rece urcam treptele Gării de Nord. Cele două spectacole regizate de mine şi criminal se sudau în sfârşit într-o unică şi ultimă scenă: finalul.

La miliţia gării, într-unui din birouri, colonelul Tunsu continua să primească rapoartele oamenilor noştri. Nici un rezultat. Până la plecarea trenului mai rămăseseră treizeci şi cinci de minute. Treptat peronul începu să se anime. Pândeam cu sufletul la gură sosirea grupului de prieteni, în speranţa iluzorie că "el" se va afla printre ei. În sfârşit, îşi făcură apariţia. Unul, doi, trei... Nu, nu se afla printre ei. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că erau stăpâniţi de o oarecare îngrijorare. Priveau derutaţi într-o parte şi alta a peronului, fără să înţeleagă, încercând să-şi explice lipsa celui de-al patrulea.

Timpul trecea exasperant de repede. Încă şapte minute până la plecarea trenului.

"Poate că vine în ultima clipă. Poate."

Încă trei minute. Colonelul Tunsu se apropie:

— Îl aştepţi degeaba, căpitane. Nu vine. Dornea mi-a raportat din Craiova că i-a dat de urmă. În tren! Poate că avem şansa să urce pe parcurs...

Confirmând ipoteza colonelului Tunsu, criminalul urcă la Craiova. Am răsuflat uşuraţi. În sfârşit...

În vagonul-restaurant aproape gol îi găsi pe ceilalţi prieteni care-l primiră cu exclamaţii de uimire şi urale, după ce timp de câteva ceasuri emiseseră cele mai fanteziste presupuneri cu privire la absenţa lui. Locotenentul Dănilă, aşezat la o masă în spatele lor, îşi caută o poziţie mai comodă. În sfârşit...

Bucuria reîntregirii grupului, perspectivele călătoriei abia începute, ca şi alcoolul consumat, făcură ca pretextul oarecare al întârziatului să fie acceptat la repezeală, fără întrebări iscoditoare şi de prisos.

Deschizând uşa vagonului-restaurant, simţeam emoţia umezindu-mi palmele. Eram înaintea ultimului act şi vorba aceea, "finis coronat opus"{1}. Pot să spun că am avut o intrare spectaculoasă, cântărind reacţia celor patru la apariţia mea. Dorneanu, mai slab de înger, scăpă monoclul, acce-soriu de voiaj în paharul cu apă minerală.

— Toată ziua mi-a zbătut ochiul stâng. Ştiam că nu-i a bună! şi bătu superstiţios în lemn.

— Aş! Fleacuri, emise Sachelarie, încruntând abia sprâncenele.

Marin bolborosi ceva nu prea încurajator. Cu obidă, rostogoli pe gât un pahar cu rom.

Pandele, depăşindu-şi eroic uimirea, fu singurul care-mi zâmbi:

— Ia te uită, dom'le! Tocmai acum vorbeam de dumneata. Alde Dorneanu şi Sachelarie erau trişti.

"Ce păcat că nu e şi detectivul cu noi", improviză el transparent, cu dorinţa vădită de a-şi sesiza minciuna.

M-am aşezat la masă. Nu puteam să ignorez plictiseala lor. Singur "el" ascundea discret un surâs maliţios în colţul gurii.

— Ei, tovarăşe căpitan, rupse tăcerea Pandele, ce mai e nou, cum stăm cu arăturile?

Am oprit ospătarul, comandând o cafea neagră, amară.

— Nu jucaţi cărţi?

— Aici? deschise gura Marin.

— De ce nu? i-am răspuns.

— Vorba dumnealui, interveni Sachelarie. Chestia e să cunoşti jocul.

— L-am învăţat.

— Gata, dom'le! se entuziasmă Pandele: N-avem probleme, stăm cu legalitatea la masă.

Scoase pachetul cu cărţi, le amestecă şi începu să împartă.

— Nu aşa, l-am oprit. Cărţile pe faţă!

Patru perechi de ochi, plini de nedumerire puneau întrebări.

— Umblă la simboluri dumnealui, făcu semnificativ cu ochiul către ceilalţi