— Vai şi amar de viaţa şi de sufletul meu!

— Ai uitat să dai ochii peste cap. Varsă şi câteva lacrimi, ca să fie masa bogată. Hai, nu te ruşina.

Tuşi de câteva ori, zâmbi larg şi spuse:

— N-a ţinut!

Femeia de serviciu aduse cafelele. Hristu scoase un pachet de ţigări americane, mă servi cu dezinvoltură, apoi cercetă competent conţinutul ceştii înainte de a-l gusta.

— Nu-i rea. Nu-i rea de loc.

— Aşadar, pentru ce-l pândeai pe omul nostru?

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi.

— Bănuiesc. Şi ca să evităm anumite erori care ar putea să te dezavantajeze, propun s-o luăm pe îndelete. Te ascult.

— Mai întâi şi întâi, aflaţi, tovarăşe căpitan, că eu m-am prins la figură.

— Adică!

Trase câteva fumuri, privindu-mă cu un aer mefistofelic.

— În noaptea aceea, înainte de crimă, n-am închis ochii.

— Ştiu.

— Nevastă-mea începuse să bâzâie, cineva mi-a sunat la uşă, iar pe culoar era un du-te-vino mai ca pe bulevard. Başca povestea de pe malul apei. Mi-am dat seama că se pune ceva la cale.

Aşa că am stins lumina şi mi-am făcut vânt în podul cabanei. Che-pengul, dacă vă amintiţi, e chiar deasupra culoarului.

— Mi-amintesc.

— Bun. Nu trece mult şi vă văz pe dumneavoastră venind de jos numai în ciorapi.

— Ora!

— Unsprezece şi jumătate.

— Continuă.

— A urmat apoi hasmodia aia cu bocancii de i-aţi luat pe rând în cameră. Este? Hai, că nu mint!

— Deocamdată.

— Mulţumesc. Măi, ce să fie? Zic. "Dacă un om deştept ca tovarăşul căpitan că asta-i părerea mea despre dumneavoastră se interesează de în încălţările ăstora, apoi, frate Hristule, musai să-ţi dai şi tu interesul".

— Şi ţi l-ai dat?

— Mi l-am dat. De ce să mint? Cobor, mă uit şi văz nişte linii pilite pe ţinte. "Ehe, zic, le-a făcut semne ca să le ia urma".

— Nu eşti prost, Hristule.

— Abia acum aţi observat?

— Apoi?

— A început nevastă-mea să bocească. Că să stau cu ea, că dacă ies moare de frică. De, ca muierile. Am băgat un felinar pe gaura cheii, dar mare lucru nu am văzut. Către miezul nopţii au început să se perinde la tauletă. Te umfla râsul nu alta cum se spionau. Am înţeles că nu sunt vorbiţi între ei. Pe la unu, unu şi ceva, deodată se stinge lumina. "Acu-i acu'!" zic. Vă spui pe a dreaptă că mi-a fost frică să ies. Nu trece mult şi numai ce aud o bufnitură. Apoi lumina s-a aprins din nou.

— Şi?

— Ceva mai târziu aţi apărut dumneavoastră, ţinându-vă pereţi. "Ticăloşii! zic. Dacă i-au făcut ceva tovarăşului căpitan îi omor cu mâna mea."

— Aşa ţi-ai zis?

— Aşa, tovarăşu. Că eu, de cum v-am văzut, cu toată dragostea.

— Sunt convins, Hristule. Pe urmă?

— Pe urmă mi-am pus mintea la priză. Dacă se întâmplă păcatele o nenorocire, jură nevastă-mea că n-am fost pe fază? Nu jură! Mai ales că şi aţipise. Asta, una la mână. A doua: pe cine cade bănuia? Cine a făcut trei ani la pripon?

— Unde?!

— La "Marmezon". Hristu, sireacu'! Ştiţi dumneavoastră, data trecută, când mi-aţi întocmit actele... aranjai hârţoagele şi cum se crăpă de ziuă mi-am luat sculele şi hai la pescuit. Că vorba aceea: Cu cât eşti mai departe, cu atât e mai bine.

— Asta tot la "Marmezon" ai învăţat?

— Păi unde în altă parte? Acolo facultate? Bun. Se întâmplă ce s-a întâmplat, cercetări, interogatorii.

— La care mi-ai îndrugat verzi şi uscate.

— Cum m-am priceput şi eu. Vasiliu îşi pune "cravata" de gât şi cu asta basta. Numai că două zile mai târziu, făcând curăţenie în camera lui, dau peste aceste urme. Trei săptămâni încheiate mi-am bătut capul răsucind lucrurile pe toate părţile. Până la urmă, am înţeles.

— Ce?

Mă privi clipind şiret:

— Ce-aţi înţeles şi dumneavoastră. Că Vasiliu a fost spânzurat.

— Ştii, nu eşti prost de loc, Hristule.

— Ştiu, tovarăşe căpitan.

— Apoi?

Sorbi restul de cafea şi plimbă zaţul, întorcând ceaşca pe farfurie.

— Credeţi în chestii de astea?

— Lasă chestiile şi spune mai departe.

— Apoi mi-am zis că oţi fi prins pontul, nu l-oţi fi prins, dar datoria mea este să merg până la capăt.

— Cu alte cuvinte, te-ai hotărât să faci pe detectivul amator.

— Cam aşa ceva.

— Interesant!

— E un infractor periculos, tovarăşe căpitan, şi-i păcat să ne scape.

— Aşa-i?

— Că pe mine, mă ştiţi, pentru sfânta dreptate merg până în pânzele albe.

— Până una alta, ai ajuns la Bucureşti.

— După cum observaţi.

— Când ai sosit?

— Azi-dimineaţă.

— Nu cumva mai devreme?

— Se poate, tovarăşu'? De ce aş minţi?

— Tocmai dumneata! Şi?

— Mi-am pus ochelarii de soare ca să nu mă recunoască şi l-am pândit. Numai că în locul lui aţi venit dumneavoastră.

Clătina din cap, oftând amărât. M-am apropiat de el, privindu-l ţintă în ochi.

— Ştii ce-i ăla şantaj, Hristule?

— Cum să nu? Articolul 194: "Constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă e comisă pentru a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul" se numeşte şantaj.

— Ştii cum se pedepseşte?

— Cu închisoare de la trei luni la doi ani. Dar pentru ce mă întrebaţi?

— Spune-mi sincer, ai crezut o singură clipă că înghit povestea cu detectivul amator? Ori ai părere foarte proastă despre mine...

— Eu?! Eu, care mă uit la dumneavoastră ca la...

— Ori atâta ai minţit în viaţa dumitale, încât, ambalându-te, pur şi simplu începi să crezi.

Îşi plecă privirea într-o atitudine de supremă suferinţă:

— Mă jigniţi, tovarăşe căpitan. Şi-i păcat. Tot timpul m-am gândit ce bucurie o să vă fac...

— Mare bucurie mi-ai făcut, Hristule! Mulţumită intervenţiei dumitale omul a dispărut.

— A!

— Cât i-ai cerut?

— Pentru ce?

— Ca să-ţi ţii gura.

— Eu? Să mă trăznească cel de sus!

— Hristule!

— Vai de sufletul meu!

— Iar începi? Ştii că nu se prinde.

— Ştiu, tovarăşe căpitan, cum să nu ştiu?

Am riscat:

— De ce te amesteci în treburi pe care nu le cunoşti? Habar n-ai cum se face şantajul. Cu scrisori? Nici copiii nu mai trimit azi scrisori. Printre lucrurile uitate de asasin s-a găsit un plic expediat de dumneata.

Începu să plângă. Lacrimi mari, adevărate de astă dată îi şiroiau pe obraji.

— M-am nenorocit! M-am nenorocit!

I-am dat un pahar cu