zâmbetul de unchiaş. Dincolo, nevastă-sa gâfâia.

— Vezi sa fii pe acasă, şi Dobra dumitale la fel. Încolo, n-o să fie prea mare deranj, am completat moale.

Am dat să plec. Gică Gură Mică mă opri iute, apucându-mă de mână:

— Ascultă-mă, vigilentule! Jean n-o să treacă pe aici. Are acum alte suşte, alte găuri, pe care voi nici nu le bănuiţi. Dacă a apucat s-o şteargă, înseamnă că a mirosit pârnaia ori frigiderul* şi atunci nu-l mai prindeţi de-ar fi să umble după el toţi sticleţii din lume. Asta s-o ştiţi de la mine.

— Altceva mai ştii?

— Gică, dă-i cep la măcănitoare odată! ţipă, răguşit, de după uşă Dobra.

Gică se mai codi oleacă. Ridică din umeri şi oftă resemnat:

— A fost ieri pe la mine.

— Când! am sărit ars.

— Dis-de-dimineaţă. Nici nu mă sculasem.

— Ce-a vrut?

— M-a întrebat dacă pot să-i ciocănesc niscai aur. Era grăbit rău.

— Şi?

— Păi la aur umbla frate-meu.

— Şi mai umblă?

— Poate la tingirile lui Sân' Petru. De şapte ani acu' la rivilion cântă-n corul îngeraşilor.

— Altceva?

Gură Mică îşi trecu palma peste obrazul neras. M-a întrebat de unul Pălărierul. Îl ştiam bine odată, dar pe unde o fi, habar n-am. Cine ştie ce de boschete i-or fi crescut şi ăstuia pe piept! comentă filozofic Gică.

M-am ridicat. Gură Mică mă opri din nou.

— Stai, şefule! Acum că am dat drumul la magnetofon, te grăbeşti?

— Ce-i?

— Cum rămâne cu Apostolul ăla? Îl mai trimiteţi? Nu de alta şi-şi privi vârful pantofilor dar să spun femeii să grijească de potol.

Îmi veni să râd.

— Om vedea! am răspuns evaziv.

 

*

 

Ofiţerul de serviciu îmi raportă că doamna Leontescu, gazda omului nostru, m-a căutat la telefon. Da..

— De mult?

— Acum cinci sau şase minute. Spunea că o să revină.

I-am format numărul. Recunoscându-mă vocea, femeia şopti înspăi-mântată:

— Un individ dă târcoale casei, domnule căpitan. Un individ dubios. De câteva ori a vrut să intre, dar s-a răzgândit.

— Cum arată?

— Potrivit de statură, cu perciuni stufoşi şi ochelari de soare.

— Într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră.

Am parcat maşina în apropierea Liceului Kreţulescu. Tocmai mă pregăteam să cobor când dinspre Aleea Valjean coti individul potrivit de statură. L-am recunoscut imediat.

— Ia te uită! Numai cu dumneata n-aş fi crezut că am să mă întâlnesc. Ce mai faci, Hristule?

Cabanierul rămas cu gura căscată. Îşi scoase ochelarii, arborând un zâmbet jovial.

— Tovarăşu' căpitan! Ce surpriză!

— Plăcută, nu-i aşa?

— Ca de obicei. Ei, bată-vă norocul să vă bată! Cu ce ocazie pe aici

— Dar dumneata?

— Aceeaşi. Râse lung, zgomotos, adăugând: Mai schimb şi eu din când în când aerul. Un cinema, un teatru, că de oameni suntem şi vorba aia, viaţa omului, ca pasărea cerului...

— Ai ajuns la înţelepciune, Hristule.

— Era şi timpul, tovarăşul căpitan.

— Poate n-ai să mă crezi, clar realmente ma bucur că te-am întâlnit.

— D-apoi eu...

L-am luat de după umeri.

— Perfect. Hai la mine, să bem o cafea!

— La dumneavoastră? făcu Hristu neîncrezător. E prea mare cinstea.

— Sper că n-ai să mă refuzi. Stau aici, la doi paşi.

— Mâine. Lăsaţi pe mâine. Acum.

— Nici nu mă gândesc. De când caut prilejul să-ţi arăt cum se prepară o cafea ca lumea.

Privi ceasornicul, ridică din umeri şi zise:

— Fie. Dar numai zece minute. Mă aşteaptă şi pe mine pricepeţi şi făcu ştrengăreşte cu ochiul.

Urcarăm în maşină. Hristu purta un costum albastru, la care "asortase" o cravată verde, cu o balerină. Ghiul de aur, ceas cu lanţ de aur, dantura îmbrăcată în aur.

Zâmbi.

— Observ că-ţi merge bine.

— Slavă Domnului.

— Ce leafă ai?

— Opt sute douăzeci şi şapte de marafeţi. Curaţi!

— A! Explicabil. La banii ăştia, mâine, poimâine te văd şi cu maşină.

În faţa Ministerului, cabanierul încruntă sprâncenele:

— Mişto garsoneră aveţi! Confort, nu glumă.

— Relativ. De fapt, stăm în comun. Sunt sigur că vecinilor mei de la economic or să le facă plăcere vizita dumitale. De mult voiau să te cunoască.

— Aşa, care va să zică.

— Aşa, Hristule.

Ajunşi în birou, cabanierul se instală într-un fotoliu, picior peste pi-cior. Am chemat femeia de serviciu:

— Două cafele.

— Cu zahărul separat, dispuse Hristu, alegându-şi o ţigară. Şi umblă mai repede, fetiţo!

Am înţeles. Adoptase aerul de impertinenţă ostentativă pe care îl cunoşteam de mult.

— Altminteri, cum o mai duci?

— Ceac-pac.

— Ce-ţi face nevasta?

— Tricotează.

— Aha! Înseamnă că totul e în regulă.

— Înseamnă.

— Cum ţi se pare Bucureştiul? De fapt ce te întreb eu, când dumneata numai pe Aleea Valjean te plimbi.

Deveni atent.

— Îmi place cartierul.

— În special o anumită casă. O casă cu două etaje, proaspăt văruită.

— N-am observat-o.

— Şi bineînţeles că habar n-ai cine locuieşte acolo.

— Cum aţi ghicit?

— Poate că totuşi eşti curios să afli. Unul din clienţii dumitale de astă toamnă. Unul din grup.

— Serios?

— Intenţionai să-i faci o vizită?

Clipi des, stinse ţigara strivind-o îndelung în scrumieră şi reveni în fotoliu, căutându-şi o poziţie mai decentă, semn că schimbă macazul.

— Să zicem.

— Da sau nu?

— Da, tovarăşe căpitan, de ce să mint?

— Când de fapt nu m-ai minţit niciodată.

— Cum aş fi îndrăznit? Tocmai pe dumneavoastră?

— De unde îi ştiai adresa?

— I-am trecut-o în registru când le-am închiriat camerele.

— După regulament...

— După regulament, tovarăşu'. Când sa vin încoace, numai ce-o aud pe nevastă-mea: "Hristule, zice, treci şi tu pe la oamenii ăia de treabă, zice, că s-or bucura să te vază." "Bine, femeie", zic. Şi am trecut.

— Dar n-ai îndrăznit să intri.

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi că-s ruşinos ca o fată mare? Să pici aşa pe nepusă masă? Dacă se supără?

— De aceea ai preferat să-l aştepţi.

— Ezact.

Am aruncat într-o doară:

— Un ceas şi jumătate?

— Un ceas şi jumătate, tovarăşu'! Că ce alta aveam de făcut?

— Numai ca să-i dai bineţe l-ai aşteptat atâta?

— Păi!?

— Minţi, Hristule!

— Pe sănătatea mea.

— Minţi de îngheaţă apele.

— Să mă trăz...

— Ei hai, treci la felul trei. Obraznic şi impertinent, slugarnic şi solemn ai fost, dreptate mi-ai dat, a mai rămas scena cu tremuratul. Dă-i drumul!

— De ce să tremur?

— Hristule, Hristule!

— Mă rog, dacă vreţi dumneavoastră.

— Cunoşti codul penal?

— Ca pe Tatăl nostru.

— Te-ai vârât într-o istorie a naibii de păcătoasă, Hristule, care se socoteşte de la zece ani în sus.

Îşi astupă faţa cu