ne disimulam tracul, emoţiile fireşti dinaintea actului ce avea să încununeze, în sfârşit, strădaniile noastre. Dornea, a cărui batistă sucită şi răsucită în mâinile asudate ajunsese un ghemotoc inform de cârpă, mă iscodea:

— Credeţi că-l mai găsim, tovarăşe căpitan? Mi-e teamă să nu-şi fi luat zborul.

— Nu cobi, locotenente! glumii cu inima totuşi strânsă.

Din păcate, temerile lui Dornea se adeveriră.

Gazda, doamna Leontescu, proprietara apartamentului, o femeie voinică, la vreo patruzeci de ani, serviabilă, ne informă că în cursul dimineţii chiriaşul plecase, luând cu el două valize nu prea mari.

— Ştiţi cumva unde?

— A pomenit parcă de o delegaţie în provincie. N-am fost prea atentă. Tocmai suna telefonul... şi de altfel nu e prima oară când pleacă. Aşa e serviciul dumnealui.

Doamna Leontescu îşi astâmpără inima, apăsându-şi delicat reverele adânc decoltate ale capotului.

Ne conduse în odaia "lui", acum goală, un interior anonim ca o cameră de hotel, fără notă personală, fără vreunul din acele obiecte cu valoare subiectivă (fotografii sau fleacuri pe care oamenii le colecţionează cu titlu de amintire) şi care dau căldură unei locuinţe. Sărea în ochi doar ordinea desăvârşită care domnea peste tot, în dulapul cu haine, pe raftul cu cărţi, ori în sertarul mesei de scris, unde păstra hârtii lipsite de importanţă.

Două ore am cercetat camera centimetru cu centimetru. Pierdusem deja orice nădejde de a descoperi vreun indiciu, când, în sfârşit, truda ne-a fost răsplătită. Plimbând lupa peste un teanc de hârtie de scris, am întârziat asupra lor intrigat de câteva urme imprimate fără îndoială prin apăsarea unui instrument de scris. Am presărat scrum de ţigară şi, frecând uşor cu degetul, apărură conturate în alb câteva cuvinte: " uitat? ca altădată la Minerva."

 

*

 

Eram în plină alertă. Colonelul Tunsu ne convocă în biroul său. După o scurtă informare asupra ultimelor evenimente, se întoarse către Dornea şi Dănilă care stăteau plouaţi unul lângă celălalt.

— N-am ce să vă reproşez. Am fost mereu pe urmele dumneavoastră nu pentru că v-aş fi subestimat, ci pentru că individul e deosebit de periculos. Mâine urmează să treacă graniţa în mod legal, folosind acelaşi paravan: grupul de prieteni plecaţi în excursie. Dacă s-a dat la fund, înseamnă că totuşi a simţit ceva. A simţit ceva, a intuit primejdia, ori pur şi simplu s-a dus să-şi lichideze afacerile, pentru ca să reapară mâine dimineaţă. Din păcate, în ultima variantă cred cel mai puţin. Să acceptăm deci ideea că omul nostru a simţit ceva. Voicule, pleci imediat la Constanţa! Verifică versiunea Elenei Racliş. Locotenent Miron, dumneata te ocupi de "Minerva"! Întocmeşte o listă cu toate farmaciile, cofetăriile şi localurile vechi şi noi din Bucureşti şi din provincie, care se numeau sau se numesc "Minerva". Consultă-l pe căpitanul Stamate. Să fie anunţate toate posturile de grăniceri, să fie trimisă organelor de miliţie din provincie fotografia cu semnalmentele criminalului. De ultimele două probleme se va ocupa sergentul- major Candrea. Anghel, Dornea şi Dănilă, răscoliţi Capitala! Aici aveţi adresele cu legăturile sale vechi, tăinuitori şi gazde. Raportaţi de îndată ce vă aflaţi în posesia celui mai mic indiciu.

M-am despărţit de Dornea care plecă la gară să continue singur cercetările. De fapt, nu ne făceam prea mari iluzii. În curs de opt-nouă ceasuri, zeci de trenuri părăsiseră peronul Gării de Nord, ca să nu mai vorbim de Basarab, Băneasa, Est, Filaret), dar acţionând paralel câştigam timp, noţiune preţioasă care nu ne mai îngăduia să procedăm conform unor metode clasice de lucru.

La rândul meu, epuizasem o parte din pistele sugerate de colonel, fără să fi obţinut vreun rezultat. Mi-am consultat din nou carnetul. Printre adresele foştilor delicvenţi înşirate de şeful nostru cu competenţă de fişier mi-o notasem, cu majuscule pe cea a unui fost tăinuitor, gazdă de hoţi cu zeci de ani în urmă. După efectuarea unei ultime pedepse de cinci ani, se "retrăsese" definitiv din afaceri. Gică Gură Mică după porecla de odinioară, de drept Gheorghe Iliescu, locuia după Obor, pe la Teiul Doamnei. Totul, căsuţa cochetă din cărămidă roşie, grădiniţa îngrijită, muşcatele de la fereşti destăinuiau noile preocupări ale fostului tăinuitor care, îmbătrânind, îşi însuşise toate atributele unei cumsecădenii modeste şi onorabile, foarte asemănătoare la prima vedere cu cea a vecinilor săi. Transpira o mulţumire molcomă şi aşezată, pe care de fapt şi scontam în a-l face să vorbească.

În privirea iute, ascuţită, am recunoscut cu uşurinţă vechea gazdă de hoţi. Era o căutătură competentă, sfredelitoare; de geambaş bătrân pe care nu-l poţi păcăli uşor.

Sta în curte, urmărindu-mă cu răbdare cum mă chinuiam să deschid portiţa. Odată intrat, se grăbi să mă informeze:

— Borş proaspăt în fundul curţii la Madam Aglae. Fără să se lase întrerupt continuă: Nuntă, botez, onomastică, alături la Titi Vrăbioiul. Stă de vorbă numai de la 300 de piaştri. Menu ales: cafe-concert, tangouri de altădată, ori de-alea lumeşti la urechea năşicului, şi făcu semnificativ cu ochiul.

Mi-am declinat identitatea.

Iliescu nu clinti. Expresia doar i se îndulci numaidecât, disimulând-o pe cea autentică, atentă, mereu trează. De la primele cuvinte mi-o tăie scurt:

— Nu mai lucrez de mult, şefule! Gata! Mi-o fi ajuns şi mie.

Ştiam că nu minte.

— Persoana însă o cunoşti.

— Cunosc. Credeam că a tras şi ăsta obloanele. Când colo ca să vezi.

Gură Mică râse cu sensul "ia te uită, ia te uită". Am insistat:

— Nu ştiu, vigilentule, zău! Mi se adresă el în argou. La mine nu-i. Dacă vrei, bagă un felinar în coteţ.

Mă pofti cu gest circular, desenând casa şi toate acareturile.

În cele câteva odăi, pe lângă o ordine relativă şi o nevastă durdulie, trecută bine de cincizeci de ani (fosta Dobra, escroaca, îmi amintii de informaţiile colonelului), n-am găsit pe nimeni. Mă grăbisem să descind la Gură Mică, fiind de notorietate în lumea infractorilor, că pe vremuri fusese gazda fidelă şi preferată a criminalului.

— Bine, Iliescule, am exclamat, privindu-l cu luare-aminte. Dacă n-a trecut pe la dumneata, poate mai trece. Nu-mi vire să cred că te-a uitat.

De după uşa întredeschisă, auzeam foarte aproape răsuflarea precipitată a Dobrei, care asculta. Am reluat tare:

— Un om de-al nostru va dormi câteva ore la dumneata. Cine ştie, am surâs, poate că totuşi vine. Lui Gură Mică îi încremenise