tentativei noastre, francezul, trezindu-se peste noapte din cauza tusei, l-a surprins pe Ionescu mestecând lacom proviziile strânse cu atâtea sacrificii. La strigătul de groază al lui Pierre, am sărit toţi în picioare. S-a iscat o învălmăşeală de nedescris, fiecare încercând să ajungă primul la gâtul ticălosului. Au

intervenit gardienii, despărţindu-ne în celule diferite.

De atunci nu i-am mai văzut.

Câteva luni mai târziu, o dată cu apropierea frontului, nemţii au inundat uzina, aruncând în aer digul unui stăvilar.

Din trei mii de oameni, mi s-a spus că am fost singurul supravieţuitor. M-au adăpostit ţăranii din împrejurimi, atraşi de zgomotul exploziei.»"

 

 

Capitolul XXII

ALERTĂ

 

Colonelul Tunsu lăsă să cadă pe birou ultima pagină. Dornea şi cu mine, copleşiţi sub impresia celor citite, retrăim după douăzeci şi cinci de ani, ca într-un coşmar, fantasticele zile din uzina-mormânt. Consideram, într-un fel, că am ajuns la capătul drumului. Ne aflam în posesia mobilului. În sfârşit, era rezolvată marea necunoscută, care-mi torturase zilele, nopţile, clipele de răgaz. Acel de ce, mereu acelaşi, dar de fiecare dată în contextul altei ecuaţii încetase a mai fi o enigmă. Nu ne rămânea decât să împiedicăm consumarea ţelului final al celor patru crime şi apoi să imobilizăm definitiv criminalul. Nu înţelegeam calmul colonelului, care în loc să ne trimită neîntârziat în strada "Fără Nume", urmărea după toate aparenţele cu mult interes traiectoria unui păianjen, care se plimba nestingherit pe marginea mesei.

— Duceţi-vă! ne spuse pe neaşteptate. Duceţi-vă, dar e târziu. Clădirea aparţine acum unei ambasade şi dacă fricosul de Ionescu n-a îndrăznit să-i violeze sediul, mulţumindu-se ani de zile doar s-o contemple ca simplu pieton, pentru omul nostru impedimentul nu există. Poate doar sub formă de divertisment.

 

*

 

Am ajuns repede în strada "Fără Nume". Clădirea aparţinuse cândva lui Basile de Hertzen se zărea de departe. Aşezată în fundul unui parc cu vegetaţie bogată, în care mâna grădinarului artist se simţea mai degrabă în exploatarea unor frumuseţi sălbatice, decât în straturi şi alei trase cu rigla, ori ronduri dibuite cu compasul, casa reprezenta o fericită combinaţie în alb, de diverse stiluri. Spre surpriza noastră, ambasada, construindu-şi un alt local, se mutase de câteva zile. În momentul de faţă o echipă de lucrători făceau reparaţii şi efectuau unele transformări, adaptând interiorul unor necesităţi noi, dictate de profilul instituţiei beneficiare căreia îi fusese repartizat imobilul.

Ne întâmpină inginerul care conducea lucrările, un tip înalt, cu faţa arsă de soare. Aflând că suntem de la miliţie, inginerul Mişu Georgescu încruntă sprâncenele, arborând o mână foarte serioasă.

— V-am ruga să ne spuneţi dacă aţi observat ceva neobişnuit în ultimele zile!

Georgescu rămase o clipă pe gânduri.

— De, nu ştiu dacă asta v-ar putea interesa. Un fleac la urma urmelor, dacă te gândeşti că ne aflăm într-o casă complet goală, începu nehotărât. Azi-dimineaţă, venind la lucru, am fost sesizat de şeful de echipă că unul din geamurile de la parter a fost spart în cursul nopţii. Vă spun drept, n-am dat importanţă faptului. Ce să se fure?

Inginerul ne conduse într-o încăpere pătrată, ale cărei ferestre dădeau în marele parc.

— Aici!

Într-adevăr, vitroul central al geamului fusese spart lângă espanioletă, atât cât să se poată strecura mâna. L-am lăsat pe Dornea să examineze cioburile. Nu era exclus să fi rămas amprente, ori fibre de stofă din haina infractorului agăţate în cioburile de sticlă. Am început să colind vila, străbătând cameră după cameră. Reflectam la muncă obositoare care ne aştepta, pentru a descoperi ascunzătoarea secretă a lui Basile de Hertzen. Treizeci de încăperi fără a pune la socoteală dependinţele, camerele fostului personal de serviciu şi de ce nu? şi parcul. Îmi trecură prin minte zeci de romane de aventuri în care comorile sunt ascunse la rădăcina unui copac, îngropate sub un boschet de trandafiri, ori căptuşesc faldurile unei statui, păzind o alee oarecare.

Ajuns în marele salon un strigăt de încântare. Un covor enorm, din mii de pietre multicolore, înlocuia parchetul din celelalte odăi. Contrastând cu pereţii, mozaicul, pe un fond general roşu închis, urmărea arabescuri graţios complicate, pe motive orientale. Şiruri paralele de flori mari, probabil anemone, îl străbăteau simetrie de-a lungul şi de-a latul. În centrul fiecărei flori, artistul aşezase câte două pietre, ca două jumătăţi de cerc în culori dulci, ametist şi miere. Efectul extraordinar era obţinut fără îndoială de calitatea pietrelor folosite de un luciu cald, în pântecul fiecăreia mocnind parcă jeratic. Fusese savant calculată şi căderea luminii din părţi, de la ferestre, ca şi prin cele două oberlichturi discret ascunse în tavan.

Ameţit, îmbătat de frumos, nu-mi puteam lua ochii de la superbul mozaic. Apoi, din senin, am simţit că ceva era în neregulă. Senzaţia mi-o amintea pe cea de la "Dor de Munte", în faţa cadavrului lui Vasiliu, atârnând spânzurat.

"Nervii, probabil." Şi totuşi senzaţia persista sâcâită şi alimentată în chip ciudat de priveliştea mozaicului, pe care îl contemplam ca hipnotizat. Iritat, am împărţit imaginar pardoseala pe sectoare, şi desluşind simetria desenului, comparativ, am încercat să depistez nici eu nu ştiu ce. În cele din urmă am găsit miezul uneia din flori, jumătate galben, jumătate mov, pal, călca în mod nejustificat armonia întregului. Diametrul de circa treizeci de centimetri, care separa semicercurile celorlalte flori, era orizontal. Ori floarea care-mi atrăsese atenţia era traversată de diametru într-o linie oblică, aproape verticală. M-am aplecat. Avui revelaţia misterului curiosului tatuaj de pe şoldul lui Ionescu, are cu o cruciuliţă în formă de "X" orientase în spaţiu ascunzătoarea, faţă de desenul general, sugerat prin câteva puncte. Am pipăit la întâmplare bucăţile de piatră. În sfârşit, apăsând o stamină de mărimea unei nuci, miezul florii, ridicându-se, se căscă, dând la iveală o gaură surprinzător de adâncă. Înăuntru, gol.

Am închis tainiţa cu grijă. Fusese astfel concepută, încât să nu difere cu nimic de celelalte anemone, dar am presupus omul nostru, în graba plecării şi pe întuneric, astupase greşit ascunzătoarea, fără să observe. Am plecat în căutarea lui Dornea, care, fără îndoială, bătea acum aleile parcului, cercetând urmele de încălţăminte. "Prea târziu", îmi repetam.

 

*

 

Colonelul Tunsu avusese dreptate.

Ni se ordonă arestarea neîntârziată a criminalului. În maşină, Pe timp ce mergeam pe străzile Capitalei, puneam la punct, împreună cu Dornea, ultimele amănunte "tehnice". Amândoi