Târându-mă înăuntru, m-am prăvălit și am rămas așa, gâfâind, preț de câteva secunde.

Deci, sunt înapoi în rover. Cum eram și pe vremea marii expediții de recuperare a Pathfinderului. Îh. Măcar miroase nițel mai bine de data asta.

NASA probabil că e deja destul de îngrijorată pentru mine. Probabil că au văzut sasul mișcându-se înapoi spre habitat, deci știu că trăiesc, dar o să vrea să știe care e situația. Și, din întâmplare, ăsta e roverul care comunică cu Pathfinderul.

Am încercat să trimit un mesaj, dar Pathfinderul nu răspunde. Asta nu e o mare surpriză. E alimentat direct din habitat, iar habitatul e dezactivat. În timpul scurtei și agitatei mele alergări pe-afară, am văzut că Pathfinderul era exact unde îl lăsasem, iar resturile nu ajunseseră atât de departe. Ar trebui să fie în regulă odată ce îl alimentez cât de cât.

Cât despre situația mea curentă, marele câștig e casca. Sunt interșanjabile, așa că pot să o înlocuiesc pe a mea cu cea a lui Martinez. Brațul ciung e în continuare o problemă, dar vizorul era principala sursă de pierderi. Iar cu noul dispozitiv de etanșat pot să lipesc brațul cu mai multă rășină.

Dar asta poate să aștepte. Sunt treaz de peste douăzeci și patru de ore. Nu sunt în pericol imediat, așa că mă duc la somn.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 121

Am dormit ca lumea, iar azi am făcut un real progres.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să re-etanșez brațul. Ultima dată a trebuit să întind rășina într-un strat destul de subțire; folosisem cea mai mare parte din ea ca să etanșez casca. De data asta o aveam la dispoziție pe toată doar pentru braț. Am obținut o etanșare perfectă.

Am în continuare un costum cu un singur braț, dar măcar nu mai are scurgeri.

Am pierdut cea mai mare parte a aerului ieri, dar mi-a rămas o jumătate de oră de oxigen. Cum spuneam mai înainte, corpul omenesc nu are nevoie de prea mult oxigen. Menținerea presiunii a fost problema.

Cu atât de mult timp la dispoziție, am putut profita de reumplerea rezervorului pentru EVA al roverului. Ceva ce n-aș fi putut face având costumul neetanș.

Reumplerea rezervorului este o măsură de urgență. Când folosești roverul se presupune că pornești cu un costum spațial plin și te întorci cu aer neconsumat. N-a fost proiectat pentru drumuri lungi și nici măcar pentru stat în el peste noapte. Însă pentru cazuri de urgență are tuburi de reumplere montate la exterior. Spațiul din interior era deja limitat, iar NASA a conchis că majoritatea urgențelor legate de aer ar apărea în exterior.

Dar reumplerea e lentă, mai lentă decât erau pierderile costumului meu. Așa că nu mi-ar fi folosit la nimic dacă nu schimbam căștile între ele. Acum, cu un costum solid care menține presiunea, reumplerea rezervoarelor a fost parfum.

După reumplere și după ce m-am asigurat că în continuare costumul era etanș, am avut câteva sarcini urgente de care să mă ocup. Oricât de multă încredere aveam în ceea ce făcusem, voiam un costum cu două brațe.

M-am aventurat înapoi în habitat. De data asta, nefiind nevoit să mă grăbesc, am putut folosi un stâlp ca pârghie pentru a ridica masa de pe costumul lui Martinez. Eliberându-l, l-am tras după mine la rover.

După o cercetare amănunțită, ca să fiu sigur, aveam în sfârșit un costum complet funcțional! Am avut nevoie de două drumuri ca să fac rost de el, dar îl aveam.

Mâine o să repar habitatul.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 122

Primul lucru pe care l-am făcut azi a fost să înșir pietre lângă rover ca să scriu „Sunt bine”. Asta ar trebui să-i facă fericiți pe cei de la NASA.

M-am dus din nou în habitat ca să evaluez pagubele. În primul rând, voi urmări ca structura să fie intactă și să mențină presiunea. După aceea, pot să lucrez la repararea lucrurilor care s-au stricat.

În mod normal, habitatul e un dom cu stâlpi de susținere flexibili, care mențin bolta, și cu un material rigid și pliant pe post de podea, care menține baza plată. Presiunea internă era esențială pentru susținerea lui. Fără ea, toată structura s-a prăbușit. Am inspectat stâlpii și nu e rupt niciunul. Sunt doar căzuți. O să trebuiască să recuplez câțiva, dar asta e simplu.

Gaura din locul în care era sasul 1 e imensă, dar nu reprezintă o problemă insurmontabilă. Am fâșii de etanșare și prelată de rezervă. O să fie mult de muncă, dar pot să reasamblez habitatul. Odată ce o să fac asta, o să restabilesc alimentarea și o să pun din nou Pathfinderul în funcțiune. De acolo, NASA poate să-mi spună cum să efectuez orice reparații de care nu-mi pot da seama singur.

Nu mă îngrijorează nimic din toate astea. Am o problemă mult mai mare.

Ferma e moartă.

Cu presiunea aproape complet pierdută, majoritatea apei s-a evaporat. În plus, temperatura e mult sub cea de îngheț. Nici măcar bacteriile din sol nu pot supraviețui unei astfel de catastrofe. Unele dintre culturi erau în corturile ejectabile din afara habitatului. Dar sunt moarte și ele. Le conectasem direct la habitat, prin furtunuri, ca să le mențin temperatura și aprovizionarea cu aer. Când habitatul a pleznit, corturile ejectabile s-au depresurizat și ele. Chiar dacă nu s-ar fi întâmplat așa, înghețul ar fi distrus culturile.

Cartofii sunt acum o specie dispărută de pe Marte.

La fel și bacteriile din sol. N-o să mai cultiv nicio plantă cât o să fiu aici.

Plănuiserăm totul. Ferma mea mi-ar fi oferit hrană până în ziua solară 900. O sondă de aprovizionare ar fi ajuns aici în ziua solară 856, cu mult înainte să mi se termine proviziile. Dar dacă ferma e moartă, planul ăla a devenit istorie.

Pachetele cu rații n-au fost afectate de explozie. Iar cartofii pe care i-am crescut deja