—a apucat, dar glasul spuse, Dacă nu vei spune nimic, voi înţelege mai bine. Fata cu ochelari negri începu să plângă, Ce nenorociţi suntem, murmura, şi apoi, Şi eu am vrut, şi eu am vrut, domnul doctor nu e vinovat, Taci, spuse blând soţia medicului, să tăcem cu toţii, sunt momente când cuvintele n-au nici un rost, ce n-aş da să pot şi eu să plâng, să spun totul cu lacrimile, să nu fiu nevoită să vorbesc ca să fiu auzită. Se aşeză pe marginea patului, întinse braţul deasupra celor două trupuri, ca pentru a le cuprinde în aceeaşi îmbrăţişare, şi, înclinându-se spre fata cu ochelari negri, îi şopti încet la ureche, Eu văd. Fata rămase imobilă, senină, mirată doar pentru că nu simţea nici o surpriză, ca şi cum ştia din prima zi, dar n-a vrut să spună cu glas tare, era un secret care nu-i aparţinea, îşi întoarse puţin capul şi murmură şi ea la urechea soţiei medicului, Ştiam, nu ştiu dacă eram sigură, dar cred că ştiam, E un secret, nu-1 poţi spune nimănui, Fiţi liniştită, Am încredere în tine, Puteţi avea, mai bine mor decât să vă mint, Spune-mi tu, Asta nu, nu sunt în stare, îşi şopteau la ureche când una, când cealaltă, atingându-şi cu buzele părul, lobul urechii, era un dialog neînsemnat, era un dialog profund, dacă pot sta împreună aceste două contrarii, o conversaţie complice care părea să nu-1 cunoască pe bărbatul culcat între ele, cuprinzându-1 însă într-o logică dinafară lumii ideilor şi realităţilor comune. Apoi soţia medicului îi spuse bărbatului, Mai stai puţin, dacă vrei, Nu, merg în patul nostru, Să te ajut. Se ridică, pentru a-i lăsa mişcările libere, contemplă o clipă cele două capete oarbe, aşezate alături pe perna soioasă, feţele murdare, părul încurcat, doar ochii strălucind inutil. El se ridică anevoie, căutând sprijin, apoi rămase lângă pat, nehotărât, ca şi cum şi-ar fi pierdut brusc simţul orientării, atunci ea, aşa cum făcuse întotdeauna, îl apucă de un braţ, dar acum gestul avea un sens nou, nicicând el n-a avut atâta nevoie să fie călăuzit ca în acest moment, nici nu ştia în ce măsură, numai cele două femei o ştiau cu adevărat, când soţia medicului atinse cu cealaltă mână chipul fetei, care impulsiv i-o prinse, ducând-o la buze. Medicului i se păru că aude un plâns, un sunet aproape inaudibil, aşa cum poate fi numai foşnetul lacrimilor care alunecă domol până la colţurile buzelor, dispărând aici, pentru a lua de la capăt eternul ciclu al inexplicabilelor dureri şi bucurii omeneşti. Fata cu ochelari negri va rămâne singură, ea trebuia consolată, de aceea mâna soţiei medicului a întârziat atât de mult.

  A doua zi, la ora cinei, dacă nişte mizerabile bucăţi de pâine uscată şi de carne mucegăită meritau asemenea nume, se iviră la uşa salonului trei orbi veniţi din cealaltă aripă, Câte femei aveţi aici, întrebă unul dintre ei, Şase, răspunse soţia medicului, cu buna intenţie de a o lăsa pe dinafară pe oarba cu insomniile, însă aceasta corectă cu voce stinsă, Suntem şapte. Orbii râseră, Oh, la naiba, va ' trebui să trageţi tare la noapte, unul sugeră, Poate ar fi bine să căutăm nişte întăriri în salonul care urmează, N-are rost, spuse al treilea orb, care se pricepea la aritmetică, practic sunt trei bărbaţi pentru fiecare femeie, o să le ţină curelele. Râseră cu toţii din nou, iar cel care întrebase câte femei aveau ordonă, Când terminaţi, veniţi la noi, şi adăugă, Asta dacă vreţi să mâncaţi mâine şi să le daţi de supt bărbaţilor voştri. Rosteau aceleaşi cuvinte în toate saloanele, dar gluma îi distra la fel de mult ca în ziua când o inventaseră. Se cutremurau de râs, băteau din palme, loveau cu ciomegele groase în duşumea, unul dintre ei preveni subit, Eh, dacă e vreuna la ciclu, n-o vrem, rămâne pe data viitoare, Nu e niciuna la ciclu, răspunse senin soţia medicului, Atunci pregă-tiţi-vă, şi nu întârziaţi, vă aşteptăm. Se întoarseră şi se făcură nevăzuţi. In salon se aşternu tăcerea.

  După un minut, soţia primului orb spuse, Nu mai pot să mănânc, n-avea mai nimic în mână, dar nu reuşea să mănânce, Nici eu, spuse oarba cu insomniile, Nici eu, spuse cea care nu se ştie cine este, Eu am terminat, spuse camerista, Şi eu, spuse recepţionera, O să vomit peste primul care se va apropia de mine, spuse fata cu ochelari negri. Erau toate în picioare, tremurând, dar hotărâte. Atunci soţia medicului spuse, Eu merg înainte. Primul orb îşi acoperi faţa cu pătura, ca şi cum asta ar fi ajutat la ceva, era, în fond, orb, medicul îşi îmbrăţişa soţia şi, fără să spună nici un cuvânt, o sărută scurt pe frunte, ce altceva ar fi putut să facă, celorlalţi bărbaţi probabil că puţin le păsa, nu aveau nici drepturi, nici obligaţii de soţ faţă de niciuna dintre femeile care plecau, aşa că nimeni nu le va putea spune, încornorat de două ori e cel care consimte. Fata cu ochelari negri se postă în spatele soţiei medicului, apoi, succesiv, camerista, recepţionera, soţia primului orb, cea care nu se ştie cine este, şi, în sfârşit, oarba cu insomniile, un şir grotesc de femele urât mirositoare, cu haine imunde şi zdrenţăroase, e de necrezut câtă putere are forţa animalică a sexului, orbeşte mirosul, simţul cel mai delicat, unii teologi chiar afirmă, deşi nu chiar cu aceste cuvinte, că pentru a trăi rezonabil în infern cel mai greu de suportat este mirosul de acolo. Pas cu pas, conduse de soţia medicului, fiecare cu mâna pe umărul următoarei, femeile se puseră în mişcare. Toate erau desculţe pentru că nu voiau să-şi piardă pantofii în mijlocul chinurilor şi suferinţelor prin care vor trece. Când ajunseră în holul de la intrare, soţia medicului se apropie de