arat ogorul,

Într-o sală mare, neagră, cocoţat pe-un mare tron

Încărcat cu pietre scumpe şade Marele Mason

Şi priveşte cum din ceruri se întoarce roata sorţii

Şi-i dărâmă într-o clipă sensul vieţii şi al morţii!

A trecut destulă vreme (deşi-i pare că-i ca ieri)

Când păşea în încăpere însetat de bani, muieri.

Pe pereţi doar semne hâde: cranii, lumânări şi oase,

Şi în jur puhoi de măşti, care de care mai hidoase.

Iar în spate, unde-i tronul, pe-o catapeteasmă mare,

Steaua roşie-n cinci colţuri, pentaclu simbol de fiare.

Semnul demonului care stăpâneşte acest pământ,

Tatăl duhului din apă, din ţărână, foc şi vânt.

Cine vrea ceva să ceară sau să facă legământ

Trebuie să stea în mijloc unde este cercul sfânt.

E-apărat atunci de David, de-a lui stea în şase colţuri,

Apărută când iudeii mai trăiau încă la corturi.

Neştiind el păcăleala ce atunci o a muşcat,

Cum că Dumnezeu cunoaşte ce-i în cer, dar şi în iad,

A intrat atunci în sală unde a văzut arzând,

Şase candele mari negre şi-a rostit un legământ:

Să nu spună-n veci la nimeni ce în jur îl înconjoară,

Să Îl mintă şi pe Domnul din Ceruri de se coboară,

Câte zile are-n lume să blesteme ce-i creştin

Şi pe cel ce are cruce; să-i prefacă viaţa-n chin!

Taina asta grea, de moarte, ce-o rostea încet şi clar,

Îl ferea de-orice durere şi-l făcea miliardar!

Împrejur cu preoţi negri, cu glugi mari ce ascund faţa,

Pentru-a lumii bogăţie, pe nimic îşi vinde viaţa!

Bătrân e Marele Mason şi-n jilţul lui stă ca un zeu,

Aici în sala asta-n care-i numai el şi-un şemineu.

Au trecut ani peste dânsul, s-a căţărat în ierarhii

Şi prins de-atunci în focul luptei n-a mai avut soaţă, copii.

Stă palid, trist în sinea lui, nici focul nu-l mai încălzeşte

Şi-n gura ştirbă răsuflarea a moarte-amară îi duhneşte.

Căci ura lui pe zi ce trece în pieptul său uscat tot creşte,

De nu mai are noapte, zile, în mintea lui tot plănuieşte,

Cum pământul să-l destrame, să-l prefacă în fărâme,

Ce regate, ce imperii să clădească sau dărâme...

Să distrugă-odat’ cu ele a noroadelor credinţă.

Doar atunci întreaga viaţă va fi toată o biruinţă!

Turme-ntregi făr' de păstor, oameni ce-s lipsiţi de ţel,

Ameţiţi de legi fiscale, controlaţi numai de el!

Sub pretext că le dă totul, plăceri, hrană, îmbrăcăminte

Îi lasă fără nimic, le fură suflet şi minte!

Acum e obosit şi-i pare că-n van se zbate, fără rost,

Că-l râd şi curcile plouate şi-n faţa lumii e un prost!

Atunci într-însul se trezeşte şarpele cu-o zvâcnitură

Şi din inima-i uscată se porneşte-un vânt de ură.

Se ridică şi se-aşază în mijloc, în cercul sfânt,

Unde când era mai tânăr depusese jurământ,

Mâinile în sus ridică şi cu-n răget ca de leu

Începu ca să blesteme cerul şi pe Dumnezeu!

Valuri, valuri se descarcă peste lume a lui ură

Şi-n blestemul lui amarnic nici de prunci nu se îndură,

Până ce otrava asta din inimă n-o sfârşeşte

Şi atunci în cercul magic obosit se prăbuşeşte.

Îl învălui deodată o negură, neagră, deasă,

Unde raza de lumină dacă intră nu mai iasă.

Şi în juru-i atmosfera tot mai caldă-necăcioasă

Simte cum în gât plămânul i se umple de pucioasă.

Când se rupe brusc podeaua şi-ntr-o roşie lumină

Ce străbate din străfunduri pare întregul iad să vină!

Plânsuri, ţipet de copii, urlet de mânie, ură,

Tot ce-n veacuri a rostit răutatea printr-o gură.

Şi prin crăpătura aia unde iadul clocoteşte,

Apare chiar Baphomet, chiar el însuşi se iveşte.

Marelui Mason îi trece un fior printre rărunchi,

Ochii îngrozit fereşte şi îi cade în genunchi.

Nu era întâia dată când se întâlnea cu el,

Dar nici că se împăca cu-acel cap ca de viţel.

Faţa aia jupuită pur şi simplu-l îngrozea

Iar când demonul spre dânsul ochii roşi încet rotea,

Îi părea că i se scurge într-o clipă toată viaţa

Şi ca-n faţa judecăţii nu îşi poate ascunde faţa.

Când priveşte cum de scorpii şi de şerpi se umplu sala,

El rosteşte ascuns în minte o formulă din Cabala.

Raze-albastre sus din