puţin asupra mea, sînt blocat acum pentru cîteva ceasuri în tovărăşia unui şofer sărit, care mă duce la o-nmormîntare şi are de gînd să-mi spună bancuri. Nu ştiu dac-aţi fost vreodată într-o situaţie ca asta, spune el. Şi un glas de femeie de undeva din stînga mea şopteşte: De-o oră şi jumătate sîntem în situaţia asta. Din fericire, Dovală n-o aude, şi nici chicotelile înfundate şi disperate pe care ea le trezeşte.

— Prima oară, spune el cu o linişte deplină, ca şi cum ar vorbi cu sine, pentru prima oară încep să simt ce-nseamnă să fii un orfan asupra căruia nu veghează nimeni.

— Mergem, mergem. Jeepul e-un cuptor. Îmi curge sudoare-n ochi. Fii drăguţ cu el, îmi spune din nou maică-mea la ureche, ţine minte că omul trăieşte doar puţină vreme, şi puţinul ăsta trebuie să i-l faci plăcut. O aud, şi creierul dezlănţuie asupra mea o grindină de imagini ale ei, imagini din filmul amintirilor mele legate de ea, şi chiar poze de-adevăratelea, de-ale ei, ba şi de-ale lui, de fapt mai mult de-ale lui decît de-ale ei, ea aproape niciodată nu acceptă să fie fotografiată, ţipă chiar şi numai cînd îl vede îndreptînd către ea un aparat de fotografiat. Creierul revarsă asupra mea poze pe care nici măcar nu ţineam minte că le ţin minte, poze de pe vremea cînd eram un prunc, din prima mea jumătate de an, cînd am fost numai cu el. Mă lua cu el peste tot, cususe pentru mine un fel de săculeţ din pînză, care era legat de gîtul lui, există o poză de pe vremea aceea, o poză în care se vede cum el bărbiereşte un client, iar eu sînt atîrnat de gîtul lui în săculeţ, mă chiorăsc c-un singur ochi de sub bărbia lui. Pe-atunci ea nu era cu noi, v-am spus, era ba ici, ba colo, era la sanatoriu, aşa era formulată înştiinţarea oficială pe care-o scosese familia. Îşi trage cu degetul pielea de sub ochi: Sanchi, ba ici, ba colo, adică la balamuc. Ba ici, ba colo la un ţesător de vene, unde eram, Netania, unde eram…

— N-are importanţă, nu vă osteniţi. Dintr-odată pe neaşteptate m-a luat cu frig acolo în jeep. În mijlocul arşiţei ăleia mi s-a făcut rece în tot trupul. Am început să tremur de-a binelea, şi tare de tot, îmi clănţăneau dinţii, şi şoferul se uită la mine aşa dintr-o parte, şi eu sînt sigur mie-n sută că se gîndeşte: Să-i spun în sfîrşit? Să nu-i spun? Să-i spun acum, ori să mă mai joc cu el oleacă? Şi deodată am intrat în tensiune, pentru că m-am gîndit: Ce-o să fie dacă el chiar o să-mi spună? Ce-o să fie dacă el o să-mi spună aşa în maşină, în goana maşinii, cînd sînt singur cu el? Şi imediat am încercat să mă gîndesc la alte lucruri, numai să nu-l aud, dar ce-mi venea în cap era ceva ce nu gîndisem niciodată, de parcă şi creierul meu începuse să joace împotriva mea, îmi aruncă idei, întrebări, dacă e posibil să tai înc-o dată exact în acelaşi loc, şi-n general cum de i se-ntîmplase asta, şi de la ce i-a venit asta, şi dacă era singură în casă atunci cînd i se-ntîmplase. Şi mi-au venit şi alte gînduri, a-nceput o inundaţie de gînduri, de pildă, dacă-n zilele în care fusesem la premilitărie el se-ntorcea acasă de la frizerie ceva mai devreme, şi dacă nu, atunci cine, de fapt, o lua de la autobuzul Industriei Militare, cine putea s-o ia de-acolo ca mine? Şi cum de-am uitat să-l întreb despre asta înainte să plec la Beer-Ora, şi-n general cum s-au descurcat ei singuri cît eu n-am fost acolo?

— Animale, îi spun repede şoferului, îmi iese de-a dreptul un strigăt. Şi şoferul spune: Animale, animale, şi chiar numai cuvîntul ăsta îmi face zetz, bum-bum în inimă. Poate că-i semn rău că l-am spus. Dintr-odată, orice e un semn. Poate că şi să respir e-un semn.

— Am recepţionat, îmi spune şoferul, şi buzele i se mişcă, şi văd cum începe să-i lucreze mintea. Jojo merge prin pădure. Vede deodată un animal de un soi pe care nu-l cunoaşte. Îl întreabă: Animal-animal, ce eşti tu? Animalul spune: Sînt un cîine-lup. Ce-i aia cîine lup, se miră Jojo. Foarte simplu, spune animalul, tata era cîine, mama era lupoaică, eu sînt cîine-lup. Bun, Jojo merge mai departe, vede un elefant. Salut, elefantule, spune Jojo. Salut Jojo, spune elefantul. Mai merge o bucată, vede un vulpoi: Salut, vulpoiule. Salut, Jojo. Mai merge ce mai merge, deodată întîlneşte alt animal pe care nu-l cunoaşte. Animal-animal, ce eşti tu? întreabă Jojo. Eu sînt un urs furnicar, spune animalul. Nu se poate, spune Jojo, asta n-o mai cred.

Publicul din sală rîde.

— Uite c-aţi rîs, splendid, Netania. Nu v-aţi tăvălit de rîs, dar categoric s-a-nregistrat rîs. Păcat numai că nu eraţi în maşină în locul meu, i-aţi fi făcut plăcere şoferului, pentru că eu stau lîngă el şi nu rîd şi nu nimic, tremur numai ca un cîine în colţul jeepului, şi mă şi gîndesc imediat de ce-mi spune tocmai un banc cu animale care nu se potrivesc unul cu altul? Şi de ce tocmai un banc cu un urs? Şi el, şoferul, n-a terminat bine de spus bancul, şi-a-nceput să rîdă de propria lui anecdotă. Dar ce rîs, era ca un răget de măgar. Adevărul e că rîsul lui era mult mai caraghios decît bancul. Şi-n general, poate că din cauza asta l-au ales să participe la concurs. Eu n-am rîs, şi-am văzut că asta-l dezamăgeşte, dar el nu renunţă. Mă-nnebunea că nu renunţă, cum poate-un om să fie atît de nătărău, mă gîndeam. E unul care mă dă gata, îmi spune el, de cîte ori