geografie pentru Beta-Minus, John află că „rezervaţia pentru sălbatici este locul care, din pricina condiţiilor climaterice sau geologice nefavorabile ori din cauza caducităţii resurselor naturale, nu a meritat cheltuiala necesară civilizării“. Un declic şi încăperea se cufundă în întuneric; şi deodată, pe ecranul de deasupra capului profesorului apărură membrii sectei Penitenţilor din Acoma, prosternîndu-se în faţa Sfintei Fecioare şi jeluindu-se aşa cum îi auzise John, mărturisindu-şi păcatele dinaintea lui Iisus cel răstignit pe cruce, în faţa imaginii de vultur a lui Pookong. Tinerii elevi de la Eton chicotiră, ba chiar şi ţipară de veselie. Plîngînd fără încetare, Penitenţii se ridicară în picioare, îşi dezgoliră partea de sus a trupului şi începură să se flageleze în ritm regulat cu nişte bice cu noduri. Rîsetele sporiră şi mai tare în intensitate, înăbuşind pînă şi înregistrarea gemetelor acestora din amplificatoare.

— Dar de ce rîd? întrebă Sălbaticul chinuit de uimire şi compătimire.

— De ce? Rectorul se întoarse către el zîmbind cu gura pînă la urechi. Cum de ce? Păi, pentru că e cum nu se poate mai amuzant!

În semiîntunericul din timpul proiectării filmului, Bernard riscă un gest pe care în trecut n-ar fi avut curajul să-l facă nici măcar la adăpostul beznei. Căpătînd puteri noi de pe urma importanţei lui crescute, o cuprinse de după talie pe Directoare. Trupul ei se lăsă mlădios în voia lui. Bernard tocmai se pregătea să-i fure o sărutare şi eventual chiar s-o ciupească delicat de fund, cînd obloanele de la ferestre fură din nou ridicate.

— Poate ar fi bine să mergem mai departe, spuse domnişoara Keate, şi se îndreptară cu toţii spre uşă.

— Iar aceasta, spuse o clipă mai tîrziu Rectorul, este Sala de Control Hipnopedic.

Sute de tonomate pentru muzică sintetică, cîte unul pentru fiecare dormitor, se aflau aşezate pe rafturi de-a lungul a trei pereţi ai încăperii; pe cel de-al patrulea erau benzile sonore cu imprimarea diferitelor lecţii care se predau în somn.

— Aici bagi banda, explică Bernard, întrerupîndu-l pe Doctorul Gaffney, apoi apeşi butonul ăsta…

— Nu, nu, pe celălalt, îl corectă iritat Rectorul.

— Mă rog, pe acesta. Şi banda începu să se desfăşoare. Celulele de seleniu transformă impulsurile luminoase în unde sonore şi…

— Şi asta e! încheie Doctorul Gaffney.

— Elevii îl citesc şi pe Shakespeare? întrebă Sălbaticul, în timp ce treceau pe lîngă Biblioteca Şcolii, în drum spre Laboratoarele de Biochimie.

— Fireşte că nu! zise Directoarea şi se împurpură la faţă.

— Biblioteca noastră, explică Doctorul Gaffney, cuprinde doar cărţi documentare. Dacă tinerii noştri elevi au nevoie de distracţie, o capătă la filmele senzoriale. Noi nu încurajăm distracţiile solitare.

Cinci autobuze pline cu băieţi şi fete, cîntînd în gura mare sau stînd îmbrăţişaţi în tăcere, trecură pe lîngă ei pe autostrada lucioasă.

— Tocmai s-au întors (explică Dr. Gaffney, în timp ce Bernard îşi fixă în şoaptă o întîlnire cu Directoarea, chiar pentru seara aceea) de la Crematoriul Mlaştinii. Condiţionarea în domeniul morţii începe la vîrsta de optsprezece luni. Fiecare copilaş petrece două dimineţi pe săptămînă în Spitalul pentru Muribunzi. Acolo li se păstrează cele mai agreabile jucării şi în zilele morţii li se dă cremă de ciocolată. Aşa învaţă să ia moartea drept un lucru absolut firesc.

— Ca şi oricare alt proces fiziologic, interveni Directoarea cu explicaţii profesionale.

La ora opt, la Savoy. Totul era aranjat.

 

Pe drumul de întoarcere către Londra făcură o haltă la fabrica de la Brentford a Companiei de Televiziune.

— Te superi dacă mă aştepţi o clipă să dau şi eu un telefon?

Sălbaticul aşteptă şi se uită în jur. Tocmai ieşea din tură schimbul de zi. Gloate întregi de muncitori din straturile inferioare ale societăţii făceau coadă la staţia trenului monorai – vreo şapte sau opt sute de bărbaţi şi femei Gama, Delta şi Epsilon, dar cu numai vreo zece-douăsprezece tipuri de feţe şi staturi. O dată cu biletul, casierul îi dădea fiecăruia dintre ei o cutiuţă cu pilule. Omida aceea nesfîrşită de bărbaţi şi femei înainta încet.

— Ce e în lăcriţele acelea? îl întrebă Sălbaticul pe Bernard (amintindu-şi de Neguţătorul din Veneţia) cînd acesta reveni lîngă el.

— E raţia lor zilnică de soma, îi răspunse Bernard cam nedesluşit, căci tocmai mesteca o gumă oferită de Benito Hoover. Li se dă cînd termină lucrul patru tablete de jumătate de gram. Sîmbăta li se dau şase.

Îl luă afectuos de braţ pe John şi se întoarseră la elicopter.

Lenina intră cîntînd în vestiar.

— Pari încîntată de tine însăţi, îi spuse Fanny.

— Chiar sînt! răspunse ea veselă, în timp ce-şi trăgea fermoarul. M-a sunat Bernard acum o jumătate de oră.

Hîrr, se auzi iarăşi un fermoar! Îşi scoase şortul.

— A intervenit ceva neprevăzut şi e ocupat astă-seară! (Hîrr!) M-a întrebat dacă n-aş vrea să-l iau astă-seară pe Sălbatic la cinematograful senzorial. Trebuie să mă grăbesc.

Şi intră repede în baie.

„Ce noroc pe fata asta!“ îşi zise Fanny, privind în urma Leninei.

Făcuse comentariul fără nici un fel de invidie în glas; fată bună din fire, Fanny nu făcea decît să spună lucrurilor pe nume. Lenina era într-adevăr norocoasă; norocoasă că împărţise cu Bernard o mare parte din formidabila celebritate a