pe voi, adică pe tine şi pe soţia ta. Dar eu pot să-ţi ofer tot ce doreşti, domnule Okada, şi nu ai nici o obligaţie în schimb. La-o doar după colţ şi vei da de o lume pe care n-ai mai văzut-o niciodată. Ţi-am mai spus că ai o pată de umbră, nu? Tot nu înţelegi ce vreau să spun?

  Am tăcut în continuare, ţinând strâns receptorul în mână.

  — Priveşte în jurul tău şi spune-mi ce se află acolo. Ce vezi? În clipa aceea a sunat soneria de la intrare. Am respirat uşurat. Am pus receptorul în furcă fără un cuvânt.

  Locotenentul în rezervă Mamiya era un domn în vârstă cu chelie, foarte înalt, cu ochelari cu rame aurii. Avea tenul sănătos al unui bărbat care a făcut muncă fizică la viaţa lui. Era bine clădit, dar fără să fie gras. Trei riduri adânci îi marcau colţurile ochilor, cu o simetrie perfectă, lăsând impresia că e gata-gata să clipească din pricina luminii puternice. Era foarte greu de apreciat ce vârstă avea, dar oricum nu mai puţin de şaptezeci de ani. Fusese cu siguranţă un tip robust în tinereţe, lucru ce se mai vedea din ţinuta dreaptă şi mişcările sigure. Şi vorbele, şi gesturile erau pline de respect, deşi n-aş spune că era vorba de o politeţe contrafăcută şi complicată, ci mai degrabă de simplă precizie. Părea un om obişnuit să ia singur decizii şi să şi le asume cu toată responsabilitatea. Purta un costum gri deschis care nu sărea în ochi, o cămaşă albă şi o cravată cu dungi gri şi negre. Costumul era dintr-un material puţin prea gros pentru o dimineaţă călduţă şi umedă de iunie, dar mi se părea că locotenentului nu-i era cald pentru că nu transpirase deloc, în locul mâinii stângi avea proteză, peste care purta o mănuşă subţire de aceeaşi culoare gri deschis ca şi costumul. Mâna artificială înfăşurată în mănuşa aceea gri părea rece şi; anormală în comparaţie cu mâna dreaptă, păroasă şi bronzată.

  L-am poftit să ia loc pe canapeaua din camera de zi şi l-amj servit cu o ceaşcă de ceai verde.

  Şi-a cerut scuze pentru că nu avea carte de vizită.

  — Am predat pe vremuri studii sociale la un liceu rural diaj prefectura Hiroshima, dar n-am mai făcut nimic de când m-ai pensionat. Cultiv legume, mai degrabă ca pasiune decât de nevoie. De aceea nu port cu mine cărţi de vizită, deşi îmi dau seama că nu e deloc frumos.

  Nici eu nu aveam carte de vizită.

  — Scuzaţi-mă, domnule Okada, că îndrăznesc să vă întreb, dar ce vârstă aveţi?

  — Treizeci de ani.

  A dat din cap şi a luat o înghiţitură de ceai. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna pentru el vârsta pe care o aveam eu.

  — E foarte plăcută şi liniştită casa dumneavoastră, spuse el. Schimbând subiectul.

  I-am povestit cum reuşisem să o închiriez pe nimica toată de la unchiul meu. În mod obişnuit, cu venitul pe care-l avem, nu ne-am permite să locuim într-o casă nici pe jumătate cât aceasta, am adăugat. A dat iar din cap şi a aruncat câteva priviri în jurul lui. Am procedat şi eu la fel. De fapt îmi spusese şi vocea de la telefon: „Priveşte în jurul tău”. Privind acum cu alţi ochi în jurul meu, am constatat o anume răceală în atmosferă.

  — Sunt în Tokyo de două săptămâni, spuse domnul Mamiya, şi dumneavoastră sunteţi ultima persoană căreia mai aveam să-i dau amintirea din partea domnului Honda. După aceasta mă pot întoarce liniştit la Hiroshima.

  — Mă gândeam să vizitez fosta casă a domnului Honda şi să trec şi pe la cimitir să aprind nişte beţe de tămâie.

  — Intenţia dumneavoastră este minunată, dar casa actuală a domnului Honda şi locul de veci sunt în Asahikawa, în insula Hokkaido. A venit familia lui din Asahikawa să pună ordine în lucrurile găsite în casa din Meguro, dar au plecat înapoi. Nu a mai^ rămas nimic aici.

  — Înţeleg, am zis. Deci, domnul Honda a locuit singur în Tokyo, departe de familia lui.

  — Exact. Fiul lui cel mare, care locuieşte în Asahikawa, a ţost foarte îngrijorat din pricina faptului că tatăl lui trăia singur mtr-un oraş mare şi mai avea şi deficienţe de auz, dar se pare Ca domnul Honda a refuzat să meargă să locuiască cu el.

  — Avea un fiu? Am întrebat eu uimit la culme, întotdeauna crezut că era singur pe lume. Atunci, probabil că soţia lui a murit şi ea de mult, nu?

  — E o poveste mai lungă şi complicată. Doamna Honda s-a Slnucis din dragoste împreună cu un alt bărbat, imediat după război. Prin 1950 sau 1951, cred. Nici eu nu ştiu prea multe despre asta. Domnul Honda nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva şi nici eu nu m-am simţit în stare să-i pun întrebări. Am dat din cap.

  — După aceea, domnul Honda şi-a crescut singur copiii – un fiu şi o fiică. În momentul în care au devenit independenţi, el s-a mutat singur la Tokyo şi a început să se ocupe de ghicit, după cum bine ştiţi şi dumneavoastră.

  — Cu ce s-a ocupat în Asahikawa?

  — A fost partenerul de afaceri al fratelui său, care avea o tipografie.

  Încercam să mi-l imaginez pe domnul Honda în halat, în faţa unei prese, corectând şpalturi, dar nu puteam. Pentru mine, domnul Honda rămânea un bătrânel îmbrăcat într-un kimono soios, cu un brâu care s-ar fi potrivit mai bine unui kimono de noapte. II şi vedeam stând, vară şi iarnă, cu picioarele în kotatsu şi jucându-se cu beţişoarele de ghicit, împrăştiate pe măsuţa din faţa lui.

  Cu mişcări iuţi şi precise, locotenentul Mamiya şi-a folosit mâna cea bună pentru a desface nodul bocceluţei. A scos din ea un pacheţel de forma unei cutii de bomboane. Era înfăşurat în hârtie maro şi legat cu mai