de fanfară. Lumea cea multă dân turn fraternizează. Se sărută şi se îmbrăţoşează cu gesturi largi. Manoil e luat pe sus şi pus pe tronul însângerat, în ciuda protestărilor lui. Într-un colţ al scenii Zenaida îi trage cu aşa furie o palmă bietului Calimachi, încât se vede cum îi zboară câteva măsele dân gură. Într-altă parte a scenii Iuda epopeii noastre, Iancu Aricescu, este scopit cu foarfica censorului şi decoraţia îi este pusă pă pept. Astfel sunt pedepsiţi cei răi. Cum sunt răsplătiţi cei buni se va vedea mai departe. Dodată, în toiul entuziasmului general, răsună sârba, muzichia dragă poporului. Se-ncinge hora mare, unde joacă toţi cu foc, de la vlădică la opincă. După o vreme, ţambalele şi scripca amuţesc şi toţi se întorc cu faţa la tron. Discursul istoric al lui Manoil Întâiul trebuie să fie, fireşte, finalul triumfător al epopeei, anunţător al unor vremuri de aur. Ridicat în picere, alb ca varul, Manoil cuvântează)

  MANOIL

  Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste

  Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste, Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi

  Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărici, ca-n Bosch, Izbăveşte-mă odată, fă să arză tronul ista

  Fă ca turnul să se darme cu noi toţi. O, Gianbattista, Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient, Ci dodată amândouă, împletite-absurd, dement

  Ca balaurul ce coada tot şi-o muşcă, şi-o sfâşie

  Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie.

  Doamne, unde mi-este neamul ce am vrut a-l izbăvire?

  Und-să-l caut? Sus la munte? Gios la câmp? În cimitire?

  Unde iaste truditorul ce am vrut a libera?

  Oh, istorie săpată cu o lingură-n halva.

  (Coboară, hamletian, cu capul plecat, treptele tronului. Păşeşte prin bălţile de şampanie presărate cu serpentine şi confetti. Urmează încet ca pentru sine)

  Orice-aş face, la aceia a ajunge n-am să pot Care cu sudoarea frunţii pânea dân pământ o scot, Nici la cel care ciocanul îl izbeşte-n ferul roş. Intre mine şi-ntre dânşii or fi vecinie ticăloşi, Măscărici, limbuţi, lichele, măşti rânjite, falei boiate Patrihoţi ce vorbe sacre spun cu buzele-mbălate, Vili ce crede că e ţara un cofet cu cremă groasă Ce felia cea mai mare o poftesc la ei pe masă.

  (înalţă fruntea şi vine hotărât la rampă. Vorbeşte acum direct cu tine, cititorule)

  Ştiu, e un eşec penibil. Ştiu, ţaruki şi paluki.

  Da, zavera, idealul, jurământ p-a spangei muchii, Bairon, ştiu. Dar n-are-a face. Silă mi-e de tot. Nu vreu

  Decât să mă văz odată izbăvit de lanţul greu

  Al Ilusiei. Adio! Să domnească cine-o vrea.

  (Se aşează, cu capul în palme, pe o piatră de la marginea scenei. Dodată, înainte să aive vreme cineva să răspundă lui Manoil, straja dă iar larma dân goarna de dorobanţ. Toţi se reped la ziduri.)

  UN BOIAR

  Suntem congiuraţi! O oaste cu făclii înfricoşate Adunată e subt poala turnului! Bre, Calistrate, Tu-i cunoşti, muscalii-s oare?

  CALISTRAT Ba.

  UN BOIAR

  Sunt leşii?

  CALISTRAT

  Nici atât.

  Sunt piraţi dân jur de Atos, că au cruci dă lemn la gât, Iară cei dân partea-ailaltă sunt şetrari cu bărbi sperlite.

  ZENAIDA

  Nu să poate! Gheorghi! Lambru!

  DE JOS, DOUĂ VOCI

  Slugi smerite, slugi smerite!

  ZENAIDA Palicarii mei sunt, Doamne. Îi uitasem mai de tot.

  Revuluţie!

  Trădare!

  UN BOIAR ALT BOIAR

  AL TREILEA BOIAR Maşinaţie!

  AL PATRULEA BOIAR Complot!

  IAURTA

  (Care de la ivirea dân nacel stătuse umil deoparte)

  Trădare? Cine-a vorbit de trădare? Stimabililor, onorabililor, într-o asemenea ocasiune solemnă trebuie să dăm dovadă de tact. Ceşti ce vedeţi la poalele turnului sunt doar modeşti cetăţeni ce au venit la votare. Vom auzi glasul suveran al popolului, în faţa căruia, dacă pot pentru ca să spui aşa, trebuie să ne plecăm.

  (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!)

  IAURTA

  (Suie treptele tronului, emoţionat. Scoate o năframă mare cu care îşi şterge graţios fruntea)

  Fraţilor! Asemeni tutulor urmaşilor (sic!) mei cari şi-au jertfit sângele pentru ţărişoara lor, asemeni lui Mircea cel Mare şi lui Michaiu Bravul. Zic şi eu, fraţilor. (plânsul îl îneacă) că a sosit ceasul. Să dăm o pildă Europii. De la care putem zice. Depandă! (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!) Şi mai daţi-mi voe, fraţilor, acum când toată omenirea. Să fie cu ochii asupra noastră, să grăiesc o dată cu nemuritorul Gambetta: Iubesc poporul, dar urăsc pe poporan! (Se trânteşte pe tron plângând în hohote.)

  ZOTALIS

  Ajunge, tată. Ce atâta vorbărie? Pe onoarea mea, nu o să ai majoritate ci u-na-ni-mi-ta-te! Voi, ăştia, de-aici, cine e pentru?

  (Toţi râdică mâini tremurătoare)

  ZOTALIS

  Sire, voinţa poporului! Box populi, box dei! Nu te poţi pune contra cu nici un chip.

  IAURTA

  (zdrobit)

  Primesc! Dacă e voia poporului.

  ZOTALIS Păi altfel cum? Logofete, un discurs. Şi muzica! Muzica!

  SUMAR

  LOGOFĂTUL (încearcă iar disperat să acopere cu glasul lui subţirel muzica)

  Urmaşe a lui Mircea. Concepţii geniale. Etc, etc-

  (Se desfac alte sticle de şampanie, toţi se îmbrăţişează, Tripanosoma încoardă lira pre când Iaurta, căruia i s-au uscat lacrimele de crocodil, s-a instalat bine pe tron şi priveşte scena cu ochi crunt de feară. Câte unul înalţă cupa şi rostogoleşte vorbe care se perd în necontenitele arpegii ale fanfarei. Eroii ceilalţi ai epopeii noastre se strecoară afară dân entuziasmul general şi coboară cu paşi înceţi treptele turnului).

  CORTINA

  CÂNTUL ÎNTÂI

  O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida. Se vărsa umbrirea serii. Când plânge filomela. Iată sară se-ndeseşte. E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis. Ţaruki i paluki. El vedea un nor de sânge. Manoile, cum te plâng

  CÂNTUL AL DOILEA

  Borges, ce-i mai zic şi înger. E un colţ de stâncă şuie. Un cap d'operă de cină. Păsărică obidită. De sorbeşti tabac eşti rege.