Înfundă pumnalul până la plasele în peptul lui Vodă, scoţând un răcnet de triumf. Vodă rămâne o clipă nemişcat, dar apoi, în uimirea tutulor, îşi smulge cuţitul dân pept şi-l asvârle pe dalele de marmur. Începe să râză)

  VODĂ

  Ha, ha, ha! Ce prunci dă ţâţă! Să mă omorâţi ş-atât! Altceva nu ştiţi, de parcă o idee are gât Ca în laţ s-o puneţi, parcă un principiu are-n stânga Inemă ca şi oricare. Ce e-n mintea-vă, nătânga? Agă, ce stai?

  NASTRATIN (în grabă, întretăiat)

  Auctore, un coşmar e. Izbăveşte Ale tale creature.

  ZOE

  Răul biruie şi creşte.

  Şterge.

  — Ndreaptă fila asta, nu se poate să perim.

  AUCTORELE

  (Ridică mâna şi toţi încremenesc asemenea unor statue de sticlă. Se plimbă melancolic printre personajele care deodată, surprinse de îngheţ în atitudini groteşti, îşi devăluie micimea, insignifianţa, artificiul. Spectatorul simte cu înfiorare, în fotoliul său din stal, cât de absurdă este istoria: circ de purici, voci auzite de un nebun, viermi tubulari târându-se pe fundul oceanului. Personajele par figurine de zahăr colorat, praline umplute. Costumaţia de mascaradă, măştile de teatru kabuki le fac să spună limpede ceea ce Auctorele, el însuşi îndepărtat şi nefiresc, o spune cu o voce amară, depresivă. Aici este absolut necesar ca rolul Auctorelui să îl joace însuşi Mircea Cărtărescu, aşa cum este în realitate. Nimeni nu îl poate înlocui):

  Nimic, nimic nu există. M-am născut şi voi muri. Lumea s-a născut şi va muri. Nimic nu e concret şi etern. Suferim, luptăm, ridem, gândim în mijlocul unor vârteje de aburi coloraţi, noi înşine un vârtej. Ce rămâne din dragoste, din tinereţe, din tortură, din imaginea sclipitoare a unui scoruş de munte, plin de boabe roşii, din labirintele primei copilării? Rouă colorată pe pereţii minţii. Nici măcar moartea nu există. Confundăm visele şi realitatea, ne mişcăm printre oameni care nu înseamnă nimic, citim poeme care nu spun nimic. Nici iad, nici rai. Nici limpede, nici tulbure. Spre sfârşitul oricărei cărţi, ca şi spre sfârşitul vieţii, nu-ţi rămâne decât să spui:

  Nimic, nimic nu există. Poţi spera în mântuire, te poţi agăţa de religii sau poţi crede că viaţa asta este reală, concretă şi e de ajuns pentru un om. Poţi munci şi poţi lenevi. Poţi acţiona şi poţi contempla. Poţi să îţi imaginezi că dragostea e soluţia, panaceul universal. Dar dragostea nu durează, asta înveţi din dragoste. Dacă nu eşti tot universul şi dacă universul nu este etern şi nesfârşit, tu nu exişti şi nimic nu există.

  Cine să înregistreze imaginea ta, tocmai a ta? Cine să spună: „el a trăit”? Cui îi pasă? Tu în tine, nici „tu” şi nici „tine” neînsemnând nimic. Lumi aruncate, gunoi de lumi putrezite şi aruncate, nisip de lumi. Vise visate în vise visate în vise visate în vise. Am fost un om, am avut ochii negri, faţa subţire, am fost întâi copil, apoi adolescent, am scris cărţi, m-am căsătorit şi am o fetiţă. Îmi amintesc milioane de lucruri. M-am agitat, am plâns, am iubit, am gândit, am avut toate viciile şi toate virtuţile. Am încercat să înţeleg totul. Dar viaţa mi se va stinge şi va urma o noapte nesfârşită. Nu voi mai fi. De-aceea spun acum tot ce am înţeles trăind:

  Nimic, nimic nu există.

  (Auctorele scoate un manuscris voluminos din buzunar, taie cu două linii ultima filă, coboară în sala goală în care, pe primul rând, în fotoliul din mijloc, stai doar tu, cititorule, îţi zâmbeşte cu zâmbetul lui specific, printr-un rictus al gurii dezminţit de ochii trişti şi iese pe uşa din spate. Merge cu mâinile-n buzunare prin înserarea de toamnă (este 23 septembrie) privind tramvaiele care se scurg pe sub becurile protocalii, ocolind şantierele metroului, înfiorându-se de vântul care scutură frunzele uscate. Ajunge acasă, în blocul său de pe Nada Florilor. Încă din hol aude zgomotul maşinii de scris, care bate singură. Intră în bucătărie, îşi face o cafea şi continuă lucrul cu înverşunare.)

  PERDEAUA A CINCEA

  VODĂ (impacient)

  Ambetat sunt. Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!

  (Aga şi ţeranii îi iau pe sus pe zavergii dar cavalerul Languedoc se sbate şi scapă de prigonitorii săi. Scoate danga dân teacă şi se repede la Vodă. Toţi se trag într-o parte, tiranul rămânând singur şi părăsit cu spatele la tron. Estimp Sulea, care întrase de-o vreme neobservat în scenă, să aruncă cu peptul gol în faţa lui Vodă. Zadarnică pavăză, căci braţul tare al zuavului îi străpunge pe amândoi dodată ca pe două potârnichi într-o frigare, unind astfel simbolic ceea ce aparenţa despărţea. Boiarii deşurubează ciubucele de la narghilele, hotărâţi a-şi vinde scump viaţa. Căpitanii trage spadele dân teacă. Zoe şi Zenaida, de ceastălaltă parte, scot papucul din picior, gata a atinge la mir pre fiecine s-ar da prea aproape de graţiile lor. O bătălie demnă de inspiraţiunea vechiului Omer ori o păruială pe placul bunului nostru Budai ori amândouă dodată s-ar fi încins cu siguranţă dacă nu se afla acolo şi vestitul Ampotrofag, sacul fără fund al invenţiunilor mehaniceşti. Olimpian ca însuşi Zevs, pierdut în codrii barbei sale fabuloase, el scoate dân bozonar o boambă grea, unsă cu păcură, şi îi aprinde mucul de în cu amnarul. O azvârle cu nepăsare pe duşumea, în mijlocul mulţimii pestriţe. Spadele cad dân mâini, obrajii se golesc de sânge. Flăcăruia înaintează cu încetul, bila se roteşte sfârâind şi în cele dân urmă răsbubuie mult puternic. Jerbe de focuri şi scântei de toate colorile scapără în toate părţile. Focuri de artificii izbucnesc pe cer, rachete roşii şi albastre ţâşnesc, se boltesc şi se sparg în mii de ţăndări înfocate. Pumni de confetti cad tuturor pe creştet şi pe umere. Cu literi chirilice de foc se scrie pe boltă

  TRĂIASCĂ VODĂ MANOIL

  Mii şi milioane de fluturaşi de hârtie poartă aceeaşi inscripţie, care dodată înfloreşte pe buzele tutulor. Fiecine se domireşte că aşa trebuia să fie. Acorduri wagneriene sbucnesc dân orge nevăzute, împletindu-se deşuchiat cu swinguri de big bând şi marşuri