Şi, cum coşul să coboară, atârnaţi-vă frânghii!

  ŢERANII

  (Călcând stângaci în opince cari li se dăduse de-a valma, iară nu după numere) înţeles!

  VODĂ

  Hai, toţi la locuri! Logofăt şi tu spătar Fiţi c-un ochiu pre nacelă şi c-un altul pre soitar!

  (La început cât o mărgică, mongolf ierul purtat de zefirii cu plete argintii creşte până ajunge cât sfera tainică a lunii. Înghite câte una stelele lucioase, devorează şi balaurul cu coade blonde al fabulosului cornet. Maiestuos, balonul se lasă asupra Turnului Colţii, lătrat cu turbare de miile de câini al mahalalelor. Nacelul atinge în fine terasa din vârf şi la un semn toată frământata adunare se azvârle spre el. Scânteie cumplite iatagane la lumina torţelor, funiile sunt retezate şi, uşurat, balonul se înalţă iar în văzduh, pierzându-se în nourii argintii. Din nacel sar vestiţii noştri cauzaşi cari, dacă i-ai uitat, ostenit cetitor, ţi-i aduc iarăşi în faţa ochilor: nobilul Manoil, frumoasa Zenaida, cruntul Iaurta, vestitul Ampotrofag şi apriga sa muiere Zoe, cavalerul frânc Languedoc, înţeleptul Nastratin, machiavelicul Zotalis (cari acum poartă de lanţ zburlita momâţică Ercul) precum şi plecata slugă a domniei tale, efendi Auctore).

  VODĂ (frecându-şi palmele când îi vede pe toţi cu câte un jungher la gât)

  Ha! Sârmanilor, crezut-aţi cum că doarme domnul terii?

  Că nu-l apără cu pepturi desvelite uvrierii

  Şi ţeranii? Iacă, ţeara v-a răpus, poporul demn!

  MANOIL (Nălţându-şi fruntea nobilă şi fulgerându-l dân ochi pe tiran)

  Caţaoane, mă slăbeşte cu al tău limbagi de lemn! Ţeara! Tu vorbeşti de ţeară? Ţeară, ţarcul ista mare Unde biet rumânul naşte, să munceşte ş-apoi moare Fără nice-o bucurie, fără sărbători şi sfinţi? Numeşti ţeară astă jale, ăst cuibar dă umilind? Amlet glăsuia odată cum că Dania-i închisoare, Nu fusese, cum să vede, p-a Valahiei ogoare Ca să vază-aicea robii ce nu pot a zice cârc. Câne, dântr-un colţ de raiu tu făcut-ai iad şi smârc! Ţeară! Mumă zi-i mai bine într-un crâng batgiucorită Cari pruncii-i zac în sânge, mumă plânsă, despletită

  Ce se duce să s-azvârle într-un iaz cu capu-n gios. Venetic, de ţeara noastră nu te-atinge!

  VODĂ

  (îl ascultă atent, cu mâinile-ncrucişate şi cu un zâmbet de nepătruns. Apoi începe pe un ton neaşteptat de suplu)

  Serios?

  Dar amarnic la mânie eşti, băiete! Ce să spun. Eu sunt rău, o lighioaie, iar popolul tău e bun. Nu cumva mai încurcată este trebuşoara asta? Nu cumva tocmai valahii şi-au adus pă cap năpasta? Nu căta numai la mine. Ticălos îmi zici? O ştiu. Ci te uită cum toţi fură-n ţeara asta, şi zapciu

  Da1 şi rob, şi negustoriu, şi plugarul, şi fierarul, Toţi iau mită şi plocoane, toţi îşi măsluie cântarul.

  Doftorii, te uită, cari jurământ făcut-au lui

  Ipocrat, ca a lor ştinţă să slujească omului, Patruzeci de piei jupoaie de pe bolnavul ce zace

  Şi îl lasă ca să moară de nu-i dă. Ast feliu face

  Dascălul dân Sfântu Sava, calemgiii, ipistaţii

  Ce rumâni sunt şi nu grecoşi, copilaşii ăstei naţii, Şi tot astfel grădinarul la tarabă, foc să-l arză, Ochii el dân cap îţi cere pentru un cotor dă varză.

  Eu năpârcă sunt. Să zicem. Dar ce sunt cei dân popor

  Ce în faţa unui verme se tot plec linguşitor, Ce mă laudă în târguri, ce mă cânt la şezătoare?

  Ce sunt cărturarii cari mă tămâie ca p-un soare

  Făr-ca nime să le puie junghiu-n gât? Ce sunt acei

  Ce-i ajut să ia puterea şi să crească pă mişei?

  Ori, priveşte-i cum îşi pune singuri piedică rumânii, Cum cu geniile sale ei se poartă ca şi cânii, Cum nu suferă neghiobul să-l întreacă fiecine

  De nu-i mai neghiob ca dânsul, cum talantul i-o ruşine.

  Nesăraţii pretutindeni pânea şi cuţitul are, Şef şi nul ajuns-au, iată, vorbe asemănătoare.

  Ori, te uită cum în târguri, în cătune şi-n conace

  Unul p-altul să pârăşte, ştie potera ce face

  Toată lumea. Ii pui masă ca un om de omenie

  Fratelui, iar el aleargă şi şopteşte la agie

  Tot ce zis-ai. Manoile, ia gândeşte, nu cumva

  Sunt chiar domnul care ţeara dacă o întrebi, l-ar vrea?

  Căci altfel nu se esplică cum mă rabdă, cum mă-ndură.

  Da, îi vin ca o mănuşe terii estii fără gură.

  MANOIL

  (Care a ascultat cu fruntea înnourată cele spuse, începe a vorbi cu capul plecat, dar, pe măsură ce îşi găseşte vorbele, ochii săi capătă iarăşi puterea de a arunca flăcări)

  Minţi. Ce spui sunt adevăruri jalnice. Şi totuşi minţi.

  E ticăloşit rumânul azi, e drept, dar umilind

  Nu gustat-au niciodată ca în vremea de acum.

  La înfometat virtutea se preface iute-n scrum.

  Nici un neam scutit nu este, oricât el ar fi de mare

  Ca să cază în tirane fălci prea lacome şi gheare.

  Astfel să plecau râmlenii subt Nerone, Caracalla

  Şi trăgeau cu umilinţă l-al lor car, muşcând zăbala, Astfel nemţii să crâcnească nu-ndrăzni-vor subt Hitler

  Preschimbând în cruci dă scânduri triste crucile dă fer.

  Tirania e o vrajă rea care dân om te face

  Iepure sau porc sau câne. Cât ai fi de audace, Te trezeşti că-ţi creşte părul cenuşiu, de şobolan.

  Vinovat nu este neamul care geme subt tiran!

  Tu să piei, şi neamul ista va renaşte dân cenuşă

  Ca un finix cu aripa mult învoaltă, jucăuşă Şi or arăta rumânii în sfârşit la ce sunt buni!

  VODĂ (Impacient) Ambetat sunt! Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!

  (Clipă de cumpănă pentru cărvunari. Va birui reacţiunea? Cei buni vor fârşi jertfiţi cum mieii cei nevinovaţi sfâşiaţi de fălcile lacome? Nu, căci există o Providenţă care totul vede şi totul judecă. Unealta ei se face vestitul Languedoc, care scoate dân sân un pumnal şi să repede cu iuţeala unei feare la Vodă.