ceruri se coboară pe pământ

Şi încet ca-ntr-un cilindru îl feresc în cercul sfânt.

– Ce e? întreabă Baphomet cu-o mânie ascunsă prost.

Pentru ce ai îndrăznit să mă chemi fără de rost?

Ştiu că m-am legat să-ţi fiu de folos atunci când vrei.

Pe a Iadului biruinţă spune deci acuma ce-i?

– Mai întâi, spune Masonul, nu îmi place chipul tău,

Voi să-ţi schimbi înfăţişarea. Sper să nu te superi, zău!

Cu un urlet fără margini chipu-acesta se dezbină

Şi apare un bătrân învelit ca-ntr-o lumină!

Are-un zâmbet bun pe faţă, străluceşte chipul său,

Doar în ochii negrii luciu-ţi spune câte e de rău.

Ocrotit acum de chipul ce arată omeneşte

Masonul capul ridică, ia curaj şi glăsuieşte:

– Voi să-mi dai din fiii tăi căpitanii cei mai buni

Să mă facă cât trăiesc stăpânul acestei lumi!

Voi să steie lângă mine nopţile şi zile toate,

Să-mi slujească numai mie şi în somn dacă se poate!

Voi să am în fiece ţară, în guverne câte-un om,

Preşedinţii, regii înşişi, voi să fie toţi masoni!

Voi să uite de religii, de credinţă, Dumnezeu

Să-mpart ţările-n fărâme, iar deasupra să fiu eu!

– Bine, spuse atuncea dracul, cum vrei tu aşa va fi.

Nu uita sufletul tău, după el eu voi veni.

Dar mai e până atunci ca să-ţi pot face pe voie

Îmi trebui jertfit un om, de-un creştin eu am nevoie!

De când a murit tâmplarul viaţa noastră e un chin,

Sânge, carnea-i beau creştinii, pentru noi e ca pelin!

De aceea ca să capeţi ajutorul ăst al meu

Am nevoie de-o dovadă ca să-o duc la Dumnezeu.

Cum că lepezi tot ce-n lume adus-a cândva Fiul Lui,

Că scuipi pe tot ce este sfânt şi blastemi poarta Cerului!

Într-o clipă Baphomet se face vârtej de vânt

Ca şi cum n-a fost vreodată se ascunde în pământ.

Se lasă noaptea peste munţi de zgomotele vieţii-alungă

Şi-n turn bătrânul orologiu îşi bate ora cea din urmă.

Pe străzi se aude-n depărtare în paşi pierduţi un trecător

Şi-n urma lui rămâne teama plutind în aer sfidător!

Grăbit aruncă peste spate o privire rea, fugară

Şi pătrunde după o uşă parcă pentru prima oară.

Ai fi zis că-n casa asta în care intrase-acum

Locuieşte liniştită o familie, nicidecum,

Că din an în an la schimbul dintre iarnă primăvară

Se-ntâlnesc aici pe ascuns capi masoni veniţi din ţară,

Din lume, de pretutindeni, vin ca vulturii la stârvuri,

Tot ce-a scos păgânătatea dinspre cele patru vânturi!

De sub casă, mai departe pleacă-n munte un tunel

Sfredelind adânc în stânca ce ascunde un castel.

Hrube strâmte, întortocheate, grote reci, necunoscute

De cei mici doară de el, Marele Mason ştiute.

Într-o linişte adâncă, treptele încet coboară

O procesiune mică oare pentru a câta oară?

Mantii lungi, negre le-ascund feţe, trupurile toate.

Ai fi zis că-s bieţi călugări, rătăciţi pe-aicea, poate.

Torţe sfârâind în umbră luminează drumul lor

Când le-apare-n faţă o uşă încuiată cu-n zăvor.

Însă fără să se oprească sau să schimbe drumul lor,

De departe deschid uşa, dau deoparte acel zăvor.

Şi intră într-o sală, mare, lungă, întunecoasă

Din ai cărei pereţi pare întuneric ca să iasă.

Îmbibaţi sunt cu blesteme, cu durere şi cu ură.

Fiindcă-n veci nu a văzut nici iubire, nici căldură.

Cleşti şi lanţuri se zăresc în a torţelor lumină

Şi precum un zeu pe soclu în spate-i o ghilotină,

Într-un colţ pe-un scaun şubred prins la mâini şi la picioare

Stă un tânăr cu ochi negri ce nici paişpe ani nu are.

Amuţit priveşte-n juru-i, ai lui ochi par chiar să spună

Ce se întâmplă acum cu dânsul e o farsă, doar o glumă!

Doar când oamenii în negru aprind torţe multe-n spate

Şi lumina îţi descopăr tot felul de aparate

Te surprinde un lemn care se aseamăn' cu o punte

Te apropii şi descoperi că-i o cruce cu-aripi frânte!

Pentru tineri ce nu ştiu, semn al păcii pe pământ

Arătând până în ceruri că nimic nu mai e sfânt.

E pătată, neagră-aproape de sângele scurs pe jos.

O unealtă de supliciu care-i încă de folos.

Doi călăi înalţi se-apropii, din stativ crucea coboară