Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mâine o zi minunată...

Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră până după miezul nopții. Laura lăcrimă de câteva ori câte puțin, iar când se gândi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal; și printre picături nu uita să-și bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită când izbutea să facă și pe Laura să râdă.

Totuși, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare urâtă...

5

Duminică, după ce clopotele sunară ieșirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru diseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puțin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea și-o omora alergând după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea... Niciodată până acuma răceala între preot și învățător nu fusese atât de fățișă, încât Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii...

Belciug abia sosise acasă, însoțit de câțiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirii noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie.

— Noroc, poete!... Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine... Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vânt bun te aduce?

Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când și el mâzgălise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mângâioși.

— Aș vrea să-ți spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.

Belciug dădu afară pe sfetnici:

— Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie!

Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.

— Ei, să trăiești și să te văd cât Coșbuc de mare! ură Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă.

Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește:

— Ne-ar trebui brișca dumitale pentru diseară... Știi că-i balul diseară... Dumneata tot nu te duci, iar noi...

După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi așteptat să-l întrerupă scurt și să-i spună „ai zis”, ca altădată. Cum însă Belciug tăcea și se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită... Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucându-se cu furculița, începu rar, gânditor:

— Am să v-o dau, firește, dar numai pentru dumneata... Pentru dumneata, înțelegi?... Căci pentru părinții dumitale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul... Uite așa! Ți-o spun verde: n-aș da-o... Acum dumneata ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine... toate... Când am deschis ochii, m-am speriat de ce-am văzut...

Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo se sfia când spunea cuiva în față lucruri neplăcute... Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie și să sfârșească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.

— Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Belciug a încetat.

Într-adevăr, preotul părea că-și sleise toată mustrarea. Răspunse cu alt glas:

— Dar știi că n-am vizitiu?... Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe când în Dumitrița e o moară de foc care face o făină ca aurul...

— Nu-i nimic, am să mân eu caii! vorbi Titu, gândindu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește fără să afle popa.

— Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne că-s hodiniți și buieștri... Petrecere bună!

Trecând spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu diseară. Venind, își pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a pățit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea.

După masă lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele... Stătură împreună, singuri, aproape un