– Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui... că toată ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât...

– Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba femeii din gură.

– Mai sunt nişte coceni... mormăi Paraschiv.

– Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te şi adu hamurile alea să le mai dregem... Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace...

– Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi.

– Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama nemulţumită.

– Da’ ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliţă?!... mormăi Niculae arţăgos.

În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!” gândi ea.

După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi cosea. Abia când fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice privirea din curele:

– Achime!

Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el, chipul lui galben se însufleţise de bucurie.

– Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat şi nemulţumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănţăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adânc şi se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!

– Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la Bucureşti? strigă flăcăul din drum.

Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă:

– Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureştiul din loc?

– Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.

– Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim aşezându-se pe prispă lângă tatăl său.

Moromete scoase sula din ham şi se întoarse spre Achim:

– Na! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta! Ce-o mai fi aşteptând?! Ce mai aştepţi, Achime?

Niculae izbucni în râs.

– Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.

Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă.

– Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri şi trimite-le prin ăsta al lui Scămosu... că n-avem cu ce secera.

– Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.

– Întreabă şi tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?” şi o să-ţi spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.

– Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă la drum şi tu... Achime, ia-mi şi mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e ruşine şi mie de muieri la biserică... se rugă apoi mama.

– Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru fetele astea, aşa, cam... o duzină de basmale.

Paraschiv şi Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mânie şi nu putu înghiţi batjocura:

– Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care...

Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.

– Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Aşa cam o duzină de basmale!” îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ: Cloşcă! Stă între hamuri şi vorbeşte! Guica al treilea!

Dar Niculae era vesel, şi Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-şi ura fraţii vitregi...

– Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, şi du-te la şcoală!

Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva şcolii, dar astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la şcoală, l-ar fi prins pe Niculae să-i ţină, de pildă, hamurile...

Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu puştile în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, şi anume aşa ca pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că şeful secţiei trece podişca şi intră chiar la el în curte.

Duţulache, care până atunci stătuse liniştit, porni glonţ fără să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta.

Catrina se sperie rău:

– Mă! îi spuse omului. Scoal’ în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Şi voi ce staţi? Intraţi în casă!

– Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-şi de treabă...

– Moromete, strigă un glas din poartă, vin’ până aici! Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat spre drum.

Chipul i se prefăcu surprins.

– Vin’ până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar şeful de post, ezitând să intre în curte.

Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigând sula într-o curea, ca şi când ar fi vorbit hamurilor: „...Pe mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!” Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas binevoitor, glumeţ chiar:

– Acu’ de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!

– Moromete, n-auzi să vii pân’ la poartă?

– Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porţi puşca aia în spinare? Dacă