Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat la cap intrară în curte şi se apropiară de prispa casei.

– Nea Ilie, zise şeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-dimineaţa!

„Aşa!... pe mă-ta de ‘oţ!” îşi spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:

– ‘Neaţa, domnule Florică! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, deşi nimeni nu-l întrebase ce face.

– Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamaţie de la moşie. Azi-dimineaţă, personal, a venit la mine administratorul şi a reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar.

– Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire.

– Moromete, nu te preface că nu înţelegi!! zise jandarmul.

Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei şi scoase de acolo nişte praf de tutun. Începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că chibzuieşte adânc ce trebuie să facă. Şeful de post îşi pierdu răbdarea.

– Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.

– Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile?! răspunse Moromete ieşindu-şi şi el din sărite.

– Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti! zise şeful de post, strângând patul puştii şi ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldaţi strânseră şi ei patul puştilor.

– De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi ţigarea. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furând găinii şi apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini.

– Cheamă băiatul, Moromete, şi nu mai sta cu mine la discuţie! zise şeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o păţească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba!? Ei, fir-ar al dracu’ de om, te porţi bine cu el şi el jefuieşte moşia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta!

Moromete prinse sula în mână şi arătă în spate:

– Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că şi ăia au băieţi care se duc cu vitele.

– Moromete, n-o mai scălda, îţi spun cu frumosu, zise şeful de post ameninţând. Nu mă face să pun soldaţii pe urma lui şi să spui că sunt om al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii şi cu oile şi a intrat pe moşia boierului.

– Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.

– Să ştii că te dau în judecată şi o păţeşti urât, îl preveni jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a căşunat aşa, ca orbul, pe băiatul dumitale?

– Dar ca pe ce i-a căşunat?! Ca orbul i-a căşunat, nu vezi? răspunse Moromete căznindu-se să-şi lipească ţigarea. Cine ştie cu cine s-o fi bătut şi fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl taie capul să intre în târla mea, cu şeful de post!

– Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar ştiu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este şi mi-au spus. Am întrebat şi pe băieţi şi mi-au spus: „Ai lu’ Ilie Moromete!”

– Ce vorbeşti? bolborosi Moromete absent. Iete-m’! Ai lui Moromete, ai? Deştept mai eşti! Ce-i fi crezând, că numai un câine e ciunt de coadă?

– Moromete, cheamă băiatul şi nu mai discuta! mârâi şeful de post uitându-se la soldaţi într-un anumit fel. Ia puneţi mâna şi căutaţi-l! ordonă el. Puneţi mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să...

Soldaţii intrară în casă tropăind, iar şeful de post porni spre grajduri, în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:

– Îl cunoşti, mă?

– Îl cunosc şi mort, răspunse pândarul apropiindu-se şi el de şef să caute.

– Cum să nu-l cunoşti, dacă te-a picnit în moalele capului, observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, baţi câmpii în bocanci, păzeşti pe boier!

Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu moşia nu şi-ar fi adus aminte de discuţia de la fierărie şi de Ţugurlan. Avea dreptate Ţugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor.

– Auzi, mă, prostule, că nici nu ştiu cum te cheamă! reluă Moromete şi mai supărat. Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut, şi nu-l mai căuta degeaba, că a plecat la Bucureşti; aşteaptă-l şi tu să se întoarcă. Până atunci poate că îţi mai trage cineva o bătaie!

II

Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă şi nu-şi putea înăbuşi râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulţumire şi iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulţumirea. Catrina nu-şi ascundea satisfacţia când îl vedea apucat de starea aceasta, ea ştia ce înseamnă, şi se simţea parcă răzbunată.

– Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă ameninţând. Nu mai zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi şi acuma! Că eşti deştept tu să te cerţi cu un pândar! Ooo! exclamă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut pământul cu deşteptăciunea ta!

Moromete se uită uimit la mâna ei şi în ciuda iritării care îl stăpânea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită.

– Intră, fa, în casă! râse el uitând o