– Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. Eşti mort după şedere şi după tutun! Habar de grijă n-o să am, să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare.

Ştia că n-o să treacă mult şi o să le strige, pe ea şi pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea şti, să hotărască singur ce era de făcut.

Dar Catrina ameninţa degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot aşa se întâmplă şi astăzi; când Moromete lăsă hamurile şi intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:

– Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm ştir şi urzici!

– Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!

– Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăieşte lumea şi fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija şi nu ştie nici el ce să facă.

– Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.

Paraschiv şi Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se ştie unde. Niculae fugise la şcoală. Ilinca intră şi ea în odaie şi se aşeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate şi potrivnice şi păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se aşeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi şi spre surprinderea tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, şi anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la Bucureşti, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci şapte-opt dintre ele şi să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar aşa se întâmplă într-o casă unde stăpânul sade toată ziua şi bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea şi toţi trag în toate părţile! Cum o să fie bine?!

Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.

– Că dacă ne-am învăţat cu ele, acum o să fie rău... Mai bine nu le-am fi luat şi n-aveam greutatea la bancă! Numai tu eşti vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă şi era mai bine şi nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz... Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă şi lână... Iar acuma uite că n-o să fie nici una, nici alta, şi fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!

– Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pământ.

– Mânca-o-ar pământul, dar vine colea şi te face de râs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi râde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!

– ...Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.

– Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă fata o să rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă.

– Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiş! Dacă e vorba să mă mărit, şi mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.

Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea fetelor.

– Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puţin vinovat decât s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauţi în satul ăsta – şi de astă dată se adresă mamei – n-ai să găsăşti o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta! Şi nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poţi să-mi dai şi scaieţi, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie că el mănâncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu urzicile).

– Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu te mai fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.

– Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăţi Moromete uitându-se la mamă şi rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el.

– Spune odată şi nu mai ţine fetele aici, că au treabă!

– Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit şi cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o săptămână şi nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat şi posomorât.

Dar atât glasul său dramatic cât şi supărarea cu care încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.

– Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la Bucureşti? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să vie grâul şi o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.

– Şi dacă nu pleca Achim la Bucureşti cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând s-o încurce, deşi gândul fetei era limpede.

– Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, spuse fata.

– Aha! făcu Moromete fără noimă.

– Şi ne rămânea şi lâna şi aveam şi ce mânca toată vara, spuse şi Ilinca.

– Măi fetiţelor! se rugă