Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu înţelege ideile lui atât de simple. Măi fetiţelor, repetă el, păi nu ne-am înţeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân’la gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grâu! Aşa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie ce grâu! De ce nu înţelegeţi voi!

Mama se prefăcu că a înţeles.

– Ar fi bine aşa!

– Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toţii că Dumnezeu are grijă de noi (şi aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se facă grâu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate şi ne rămân şi oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Şi dacă o să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o să fie bine de toţi!

Moromete tăcu şi mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite?

– Lasă, maică, răbdăm şi noi vara asta! le mângâie ea.

– Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste propria-i liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase şi anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.

– Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.

– Patru mii!

– Păi mai plăteşte şi tu din ea acolo şi las-o până la anu! îl sfătui Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămaşa din spinare”, vorbeşte şi tu cu el!

– Am vorbit... pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu, nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul porumbului. Aşi vinde şi din porumb, că o să se facă şi porumbul, şi am scăpa, dar mă apucă acuma!

– Împrumută-te şi tu la Aristide!

Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi consiliul de familie.

– Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri.

Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, lăsând-o pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele.

 

III

Aristide nu fusese cămătar şi nu împrumutase bani decât la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înţeles că el se îmbogăţise datorită politicii.

A împrumuta cu bani şi a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-l scoţi pe om la vânzare sau a „ajuta” pe cineva în aşa fel încât ajutorul acesta să-ţi fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu şi să-l primeşti înapoi după treieriş, dar la preţul din timpul iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea judeţul pe motocicletă şi avea deschisă uşa preotului, a judecătorului şi chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinaţii comerciale în afara satului, care trebuia să rămână numai o piaţă, ca să zicem aşa, a prestigiului politic şi socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârşeau totdeauna, din punct de vedere electoral, prost pentru cel care le făcea. Crâşmac, adversarul său ţărănist, nici acum nu ştia pentru ce, numai după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.

Moromete ştia că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o importanţă. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la Aristide sa-i ceară ceva.

Casa lui Aristide era aşezată în centrul satului, unde se încrucişau toate drumurile comunale şi judeţene. Centrul semăna cu un cerc turtit şi tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, şoseaua Glavacioc – Bucureşti (80 km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar spre munte, spre „creierul Carpaţilor” cum spuneau oamenii, era de obicei urmărită şoseaua care însoţea calea ferată până la Piteşti – Curtea de Argeş.

Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă „Primăvara”, clădită în 1931 şi care dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părţi şi cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în timpul campaniilor electorale. Uneori tinerii obţineau aprobarea lui Aristide pentru baluri şi serate.

Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi şi straturi de zarzavat şi flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita clădirea băncii. În partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea conacul fostei moşii, cu numeroase dependinţe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu ştia) staţiei de agronomie şi montă care fusese înfiinţată de curând. Bătrâna Marica şi fiica ei cu părul verde locuiau în spatele staţiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. În faţa staţiunii, peste drum, se afla o căsuţă mică şi pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost”, cum îi zicea Catrina. Mama lui Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete şi pe vremuri ea însoţise la Paris, ca servitoare, pe cucoana Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era