pantalonii aşa răsuciţi până la glezne, era cu neputinţă să ajungă la buzunarul unde stătea arma. Nu-1 pot omorî acum, îşi spuse, îşi întinse capul, deschise gura, o închise, îşi închise ochii să nu vadă, începu să sugă.

  Se lumina de ziuă când orbii nelegiuiţi le-au dat drumul femeilor. Oarba cu insomniile a trebuit să fie purtată în braţe de celelalte, care şi ele de-abia puteau să se târască. Ceasuri întregi trecuseră de la un bărbat la altul, dintr-o umilinţă într-alta, din jignire în jignire, tot ce i se poate face unei femei lăsând-o în viaţă. Cum ştiţi, plata e în produse, spuneţi-le bărbăţeilor voştri să vină să-şi ia păpica, le-a spus în bătaie de joc la plecare orbul cu pistolul. Şi a adăugat, râzând gros, La bună vedere, fetelor, pregătiţi-vă pentru runda a doua. Ceilalţi orbi au repetat în cor mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, La bună vedere, unii au spus muieri, alţii au spus curve, dar slaba convingere a vocilor arăta un libido obosit. Surde, oarbe, mute, poticnindu-se, mânate de singura voinţă de a nu da drumul mâinii celei care mergea în faţă, mâna, nu umărul, ca la venire, bineînţeles că niciuna n-ar putea răspunde dacă ar fi întrebate, De ce mergeţi ţinându-vă de mâna, aşa s-a întâmplat, pentru unele gesturi nu poţi găsi întotdeauna o explicaţie uşoară, câteodată nici cea dificilă nu e de găsit. Când au traversat holul, soţia medicului privi afară, acolo erau soldaţii, se vedea şi o dubă care probabil aducea mâncare pentru cei aflaţi în carantină. Exact în acel moment, oarba cu insomniile căzu din picioare, literalmente, parcă i-ar fi fost retezate dintr-o singură lovitură, şi inima o lăsă, nu-şi termină sistola care începuse, acum am aflat de ce această oarbă nu putea să doarmă, acum va dormi, să n-o trezim. E moartă, spuse soţia medicului, iar vocea ei nu avea nici o expresie, dacă era cu putinţă ca o asemenea voce, la fel de moartă ca vorba pe care o rostise, să iasă dintr-o gură vie. Ridică în braţe trupul brusc dezarticulat, cu picioarele însângerate, pântecele învineţit, sărmanii sâni descoperiţi, muşcaţi cu furie, o rană pe un umăr, E portretul trupului meu, îşi spuse, e portretul trupului tuturor celor care suntem aici, între această ocară şi durerile noastre nu e decât o diferenţă, noi, deocamdată, suntem vii. Unde o ducem, întrebă fata cu ochelari negri, Acum, în salon, mai târziu o vom îngropa, spuse soţia medicului.

  Bărbaţii aşteptau la uşă, lipsea doar primul orb, care îşi pusese din nou pătura peste cap înţelegând că vin femeile, şi băieţelul strabic, care dormea. Fără nici o ezitare, fără să numere paturile, soţia medicului o întinse pe oarba cu insomniile în patul care-i aparţinuse. Nu-i păsa de posibila mirare a celorlalţi, în fond, aici ştiau cu toţii că ea era oarba care cunoştea cel mai bine ungherele casei. E moartă, repetă, Cum a fost, întrebă medicul, însă femeia nu-i răspunse, întrebarea lui ar putea însemna numai ceea ce pare, Cum a murit, dar putea fi şi Ce v-au făcut acolo, or, pentru niciuna n-ar trebui să existe răspuns, a murit, pur şi simplu, nu contează de ce, e stupid să întrebi de ce a murit cineva, cu vremea cauza se uită, nu rămâne decât, A murit, iar noi nu mai suntem aceleaşi femei care am plecat de aici, cuvintele pe care le-ar spune ele noi nu le mai putem spune, în rest, nenumitul există, ăsta îi e numele, nimic mai mult. Duceţi-vă după mâncare, spuse soţia medicului. Întâmplarea, ursita, soarta, destinul, sau oricum s-o fi chemând exact ceea ce poartă atâtea nume, sunt pline de ironie, altfel nu s-ar înţelege de ce tocmai bărbaţii acestor două femei fuseseră cei aleşi ca să reprezinte salonul şi să ridice alimentele, pe timpul când nimeni nu-şi imagina că preţul ar putea fi cel care a fost plătit. Ar fi putut fi alţi bărbaţi, burlaci, liberi, fără o onoare conjugală de apărat, dar iată că a fost să fie aleşi aceştia, desigur n-or să vrea acum să se umilească întinzând mâna după pomana brutelor scelerate care le-au violat nevestele. A spus-o primul orb, cu toată hotărârea, Să meargă cine vrea, eu nu merg, Eu da, spuse medicul, Merg şi eu, spuse bătrânul cu legătură neagră, Mâncarea nu va fi multă, dar tot e de cărat, Ca să duc pâinea pe care o mănânc mai am încă forţe, Cel mai greu atârnă pâinea celorlalţi, N-am dreptul să mă plâng, greutatea porţiei celorlalţi o să-mi plătească hrana. Să ne închipuim nu dialogul, e deja scris, ci pe bărbaţii care 1-au purtat, stau faţă în faţă ca şi cum s-ar vedea, nu e imposibil, e suficient ca memoria fiecăruia să smulgă din albul orbitor al lumii gura care articulează cuvintele, şi apoi, ca o lentă iradiere plecând din acest centru, va răsări restul chipurilor, unul al unui bărbat bătrân, altul nu într-atât, să nu se spună că e orb cel care este încă în stare să vadă în acest fel. Când s-au îndepărtat pornind să-şi capete salariul ruşinii, aşa cum primul orb declarase cu o retorică indignare, soţia medicului le spuse celorlalte femei, Rămâneţi aici, mă întorc imediat. Ştia ce vrea, nu ştia dacă va găsi. Voia o găleată sau ceva care s-o înlocuiască, voia s-o umple cu apă, fie ea şi fetidă, fie ea putredă, voia s-o spele pe oarba cu insomniile, s-o spele de sângele propriu şi de sudorile străine, s-o înapoieze purificată ţarinei, dacă mai are sens să vorbim de puritatea trupului în azilul de nebuni unde trăim, cea a sufletului, bine o ştim, nu poate fî atinsă de nimeni.

  Pe lungile mese ale cantinei se vedeau orbi întinşi. Dintr-un robinet prost închis, deasupra unei chiuvete pline cu resturi, curgea un fir de apă. Soţia medicului se uită în jur căutând o găleată, un recipient, dar nu văzu nimic care i-ar fi putut fi de folos. Unul dintre orbi îi simţi prezenţa, întrebă, Cine e acolo. Ea nu răspunse, ştia că nu va fi