bine primită, nu-i va spune nimeni Vrei apă, ia, şi dacă e pentru a spăla o moartă, ia câtă îţi trebuie. Pe jos, împrăştiate, erau pungi de plastic, din cele pentru mâncare, unele mari. Se gândi că sunt rupte, apoi îşi spuse că folosind câte două sau trei, băgate una în alta, ar pierde puţină apă. Acţiona rapid, orbii începuseră să se dea jos de pe mese, întrebând, Cine e, şi mai alarmaţi când au auzit zgomotul apei curgând, s-au îndreptat în direcţia aceea, soţia medicului se abătu din drum şi împinse o masă ca să-i împiedice să se apropie, se întoarse apoi la pungile ei, apa curgea încet, disperată, forţă minerul, atunci, ca şi cum ar fi scăpat din închisoare, apa ţâşni cu forţă, o împroşcă violent şi o udă din cap până în picioare. Orbii se speriară şi se dădură înapoi, crezând că a plesnit o ţeava, cu mai multă tărie când apa scursă le atinse picioarele, nu puteau şti că fusese vărsată de străinul care intrase, femeia înţelese că nu era în stare să care atâta greutate. Răsuci şi îndoi capătul pungii, o aruncă pe spate, şi, cât putu de repede, ieşi în fugă.

  Când medicul şi bătrânul cu legătură neagră au intrat în salon cu mâncarea, n-au văzut, nu puteau vedea, şapte femei goale, oarba cu insomniile întinsă pe pat, curată cum nu fusese niciodată în viaţă, în timp ce altă femeie îşi spăla una câte una, tovarăşele, apoi pe ea însăşi.

  În a patra zi, nelegiuiţii şi-au făcut din nou apariţia. Veneau să cheme la plata impozitului de serviciu femeile din al doilea salon, dar s-au oprit un moment la uşa primului salon să întrebe dacă femeile şi-au revenit după asalturile erotice de noaptea trecută. O noapte bine folosită, da, domnilor, exclamă unul dintre ei lingându-se pe buze, iar altul confirmă, Astea şapte au făcut cât paisprezece, una nu făcea multe parale, ce-i drept, dar în învălmăşeala aia aproape că nu se observa, ce noroc pe tipii ăştia, dacă or fi destul de bărbaţi pentru ele, Mai bine să nu fie, aşa ele o s-o primească cu mai multă plăcere. Din fundul salonului, soţia medicului spuse, Nu mai suntem şapte, A fugit vreuna, întrebă râzând unul din grup, N-a fugit, a murit, Oh, drace, atunci va trebui să munciţi mai mult data viitoare, Nu s-a pierdut nimic, nu făcea multe parale, spuse soţia medicului. Derutaţi, mesagerii n-au ştiut ce să răspundă, li se părea indecent ce auziseră, vreunul chiar s-a gândit că femeile chiar sunt toate nişte scorpii, ce lipsă de respect, să vorbeşti de o gagică în aceşti termeni, doar pentru că n-avea ţâţele unde trebuie şi fesele îi erau descărnate. Soţia medicului îi privea, înţepeniţi în uşă, nehotărâţi, mişcându-şi trupurile ca nişte marionete mecanice, îi recunoştea, fusese violată de toţi trei. în cele din urmă, unul dintre ei bătu cu ciomagul în podea, Să mergem, spuse. Loviturile şi avertismentele, La o parte, la o parte, noi suntem, au scăzut de-a lungul coridorului, s-a lăsat apoi tăcerea, zvonuri confuze, femeile din al doilea salon primeau ordinul să se prezinte după cină. Răsunară din nou lovituri în pământ, La o parte, la o parte, siluetele celor trei orbi trecură prin dreptul uşii, dispărură.

  Soţia medicului, care înainte îi spusese o poveste băieţelului strabic, îşi ridică braţul şi, fără zgomot, scoase foarfecele din cui. îi spuse băiatului, îţi povestesc mai târziu restul aventurii. Nimeni din salon n-o întrebase de ce vorbise cu atâta dispreţ de oarba cu insomniile. După un timp, îşi scoase pantofii şi îi spuse bărbatului, Nu întârzii, vin repede. Se îndreptă spre uşă. Acolo se opri şi rămase în aşteptare. După zece minute apărură pe coridor femeile din al doilea salon. Erau cincisprezece. Unele plângeau. Nu mergeau în şir, ci în grupuri, legate unele de celelalte cu fâşii de stofă, rupte probabil din pături. După ce au trecut, soţia medicului le urmă. Niciuna nu-şi dădu seama că aveau companie. Ştiau ce le aşteaptă, vestea insultelor nu era un secret pentru nimeni, şi nu erau noi, aşa a început, fără îndoială, lumea. Lucrul care le teroriza nu era atât violul, cât orgia, neruşinarea, aşteptarea nopţii cumplite, cincisprezece femei trântite pe pat şi pe jos, bărbaţii trecând de la una la alta, grohăind ca porcii, cel mai groaznic ar fi să simtă plăcere, se gândea una dintre femei. Când au intrat pe coridorul care ducea la salonul de destinaţie, orbul santinelă dădu de veste, Le aud, vin. Patul care astupa trecerea a fost dat repede la o parte, femeile au intrat una după alta, Ia te uită, ce multe sunt, exclamă orbul cu contabilitatea, şi număra entuziasmat, Unsprezece, douăsprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece, sunt cincisprezece. Se luă după ultima, îşi băgă mâinile nerăbdătoare pe sub fustele ei, Asta e în călduri, a mea e, spunea. Nu le mai treceau în revistă, renunţaseră la evaluarea prealabilă a înzestrării fizice a femelelor, într-adevăr, dacă toate erau condamnate să treacă prin acelaşi lucru, ce rost avea să-şi piardă vremea şi să răcească poftele cu alegerea înălţimii şi cu măsurători de bust şi de solduri. Le împingeau deja spre paturi, le dezbrăcau smulgându-le hainele, curând se auziră obişnuitele plânsete, rugăminţile, implorările, dar răspunsurile, când veneau, nu variau, Vrei să mănânci, desfă-ţi picioarele. Şi ele îşi desfăceau picioarele, unora li se ordona să-şi folosească gura, ca femeii care stătea de-a buşilea între genunchii şefului nelegiuiţilor, ea nu spunea nimic. Soţia medicului pătrunse în salon, alunecă încet printre paturi, dar n-avea de ce să-şi facă griji, nimeni n-ar auzi-o nici dacă ar fi în saboţi, iar dacă, în acest haos, vreun orb ar atinge-o şi ar înţelege că e vorba de o femeie, lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla ar fi fost să trebuiască să se alăture celorlalte, nici nu s-ar băga de seamă, în asemenea situaţie nu e uşor să observi diferenţa dintre cincisprezece şi şaisprezece.

  Patul şefului nelegiuiţilor continua să fie cel din fundul salonului, unde erau ticsite lăzile cu mâncare. Paturile dimprejur