– Lui Gaspard, domnule?

Buckmaster lăsă jos foaia și începu să-și umple cu grijă pipa.

– Ai citit rapoartele pe care a apucat Southgate să le trimită înainte să fie capturat. Toți știu care dintre rivalii lor s-a căcat înainte să se trântească ușa closetului. Dacă le trimitem aceste ajutoare... Se întrerupse un pic din umplut pipa ca să-i îndrepte muștiucul spre hârtia pe care o avea în față. Gaspard și gașca lui o să știe despre mărinimia noastră înainte de răsărit. Dă-i tot. Și pune și pachetul ei.

Garrow luă mesajul de pe masă și dădu din cap. După care își drese glasul.

– Da, Garrow?

– Să-i reamintesc de factorul timp, domnule?

Buckmaster ținea un chibrit lângă pipă și trase pufăituri mici și scurte până când tutunul începuse să ardă așa cum își dorea.

– Da. Spune-i să-i pună la punct repede. Cu orice chip. Are șase săptămâni la dispoziție să facă din oamenii ăia luptători de folos.

Garrow plecă din birou în pas dansant sau ceva de genul ăsta. Pentru prima dată de când scăpase din Franța simțea un val de entuziasm. Invazia Franței se apropia. Curând. Șase săptămâni nu era un număr pe care-l inventase Buckmaster. Aruncă o privire pe geam. Sub el, strada Baker se trezea la viață. Se uită la sacii de nisip și la banda de pe geamuri și se gândea cum o să arate strada asta când o să se termine războiul – luminile vor fi aprinse, bărbații îmbrăcați în costum în loc de uniforme, femei ca Nancy revenind la cumpărăturile pentru petreceri în loc să stea la cozi pentru lucruri de bază, iar Hitler și toată ura și toate nenorocirile pe care le sădea vor fi doar o amintire. Își dorea din nou să fie acolo, însă, deși franceza lui era bună, tot o vorbea cu accent scoțian. Petrecuse câteva luni în sud coordonând rute de evadare, după ce zăcuse un an întreg într-un lagăr de prizonieri de război. Fusese un accident și scăpase doar din cauza neglijenței repetate a câtorva oficiali și noroc chior. Când nemții ajunseseră în sud, oficialii prietenoși începuseră să dispară, și norocul la fel. Totuși, faptul că știa țara și limba era un lucru util în secțiunea „D“ și înțelegea cu ce se confruntau Nancy și agenții ca ea. Curând, foarte curând, toate planurile pe care le făcuseră toți oamenii pe care îi aduseseră în spatele liniilor inamice aveau să fie puse în mișcare.

– Suntem la linia de start, își spuse zâmbind crispat. Acum, ce naiba să pun în pachetul lui Nancy?

– Vorbiți singur, căpitane? întrebă Vera Atkins în timp ce urca scările, cu poșeta pe braț. E primul semn de nebunie, să știți.

– Aș fi zis că primul semn e să lucrezi aici, domnișoară Atkins. Acum am nevoie de niște sfaturi de la dumneavoastră.

Capitolul 28

Nancy avea o noapte oribilă. Minunată, victorioasă, glorioasă, dar tot spectaculos de oribilă. Zona de aterizare de pe marginea platoului era perfectă pentru livrare și reușise să urle și să-i piseze pe Fournier și pe oamenii lui până construiseră și aprinseseră focurile de semnal. Schimbul de coduri cu avionul mersese bine, iar cerul luminat de lună se umpluse de un număr mulțumitor de parașute. Tardivat o să poată să-i coasă nevestei o rochie de bal, sau chiar șapte. Fournier era impresionat. Surprins, impresionat, dacă nu chiar un pic dat peste cap de succes, exact cum își dorise Nancy. Evident însă că trebuia totuși să demonstreze că el e șefu’, chiar dacă oamenii lui se uitau încă la cer asemenea păstorilor la îngerii care vesteau nașterea lui Iisus.

Nancy coordona oamenii, scotea parașutele și căra containerele grele spre două căruțe care așteptau. Fournier veni în pas de plimbare în mijlocul zonei de aterizare pe când ultima parașută se dezumfla și deschise una dintre lăzi în câmp deschis. Pescui un cartuș de țigări, fluturându-l deasupra capului pentru a-l arăta celorlalți, scoase un pachet, extrase o țigară și o aprinse, în timpul în care Nancy traversase pășunea din spatele lui. Îi văzu pe ceilalți cu coada ochiului – nu mai aveai cum să-i ții în frâu acum, spărgeau lăzile și împărțeau conținutul în stânga și-n dreapta. La dracu’! Unii dintre ei găsiseră sticle de brandy și se chinuiau să scoată dopurile.

– Ești mort, Fournier, spuse Nancy.

El se întoarse și se trezi uitându-se în țeava revolverului ei. Un alt maquisard, unul dintre foștii membri ai Brigăzilor Internaționale care acum lupta de partea lui Fournier, veni să caște gura și îi întinse acestuia sticla de brandy. El o luă, bău o gură sănătoasă, după care mai trase un fum din țigară. Inhală lung și expiră.

– Atunci măcar mor fericit.

Degetul lui Nancy fremăta pe trăgaci.

– Tu crezi că nemții nu observă avioanele? Nu-s așa de bătuți în cap ca voi. Avem la dispoziție o oră, poate două să ducem toate chestiile de aici și să acoperim focurile să nu ne dăm de gol. Și tu stai la țigară în mijlocul unui câmp.