zice „Măi cutare, ştii că al lui Moromete mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” „L-am găsit în pod sub o grindă”, şi a spus ceva de una Sanda că nu ştiu ce-i făcea acolo Moromete. Şi Sanda asta în loc să se supere a chicotit, dar Moromete n-a auzit-o, n-avea nimic cu ea, s-a făcut roşu şi a sărit la ăla că de ce să zică de el şi de Sanda... Şi aici, terminând relatarea, ochii lui Iosif, uitându-se la ceilalţi, îşi măriseră vizibil prunele, şi în clipa următoare gura i se strâmbase cu limba afară într-o descărcare de râs de astă dată parcă chinuită. Nimeni nu observa că era greu de crezut sau cel puţin greu de închipuit cum ar fi putut Moromete să povestească chiar el despre sine nişte lucruri din care să iasă el chiar aşa cum ieşea din gura lui Iosif. Ceea ce era însă neîndoielnic era că totuşi povestise ceva şi, mai mult, continua încă să povestească...

Fireşte că se găsiră curând destui cărora nu le plăcu deloc toată istoria acestei prietenii şi îl luară pe Niculae de o parte şi îi spuseră să nu se mai încreadă şi el atâta în Iosif şi să-i spună chiar tot ce-i trece prin cap, că ăla dă pe faţă la toată lumea şi îl face dracului de râs. Niculae îl evită şi drept răspuns într-o şedinţă îi trase lui Iosif una în cap de-l turti, relată sub forma unei întrebări o istorie cu o petrecere de lăsata-secului, în ale cărei dedesubturi intrase cu totul întâmplător fiind în satul lui Iosif şi nimerind peste un duşman al acestuia, de altfel un element dubios, când Iosif era acolo secretar de organizaţie, şi neputându-se descotorosi de acest element care avea rude în locuri sigure şi îl susţineau în funcţia de preşedinte, îl îmbătase cu frate-său la petrecerea aceea, îi sustrăsese carnetul de partid din dulamă şi îi dăduse foc cu chibritul; figura îi reuşise din plin, acela fusese dat jos şi din funcţia de preşedinte şi exclus şi din partid. „Să spună tovarăşul Iosif, formulase Niculae întrebarea sa, ce e cu istoria unuia I.P. Neacşu de la el din sat care mi-a povestit mie felul nestatutar cum a fost exclus din partid?” Iosif se făcu galben, se ridică în picioare şi, bâlbâindu-se cât era de mare, răspunse că nu ştia absolut nimic, cine ştie ce beţiv o fi fost cel care... Şi îi veni în ajutor tot Niculae confirmând că într-adevăr individul părea cam deochiat, dar că i s-a părut că totuşi omul a fost nedreptăţit. „Nu, nu, n-a fost nedreptăţit, ezistă procesele-verbale”, răspunse Iosif nemaidându-şi seama cum îi ies cuvintele din gură şi ce înţeles mai are răspunsul său, cu o voce împiedicată de parcă i se lipea limba de dinţi, în timp ce îşi ştergea cu cotul fruntea umedă. Niculae, văzându-l căscând ca peştele pe uscat, renunţă, adăugând că el a pus doar o întrebare, i s-a părut că omul a fost nedreptăţit, dar dacă tovarăşul Iosif susţine că nu, el îl crede, bineînţeles, pe tovarăşul Iosif, nu pe un beţiv dubios.

Câteva luni Iosif nu mai scoase un cuvânt despre Moromete, cu toate că acum erau văzuţi împreună parcă mai des decât înainte. „Ce mai face Moromete, Iosife?” îl întrebau câteodată. „Ce să facă, bine!” răspundea Iosif fără echivoc şi celălalt relua: „Ce mai zice?” „Ce să zică, răspundea Iosif, şi el ca omul”. „Adică? Ce mai povesteşte?” „Ce să povestească, de-ale lui!” Dar nu mai spunea ce. În schimb însă apărură după câtva timp aceste farse, la început mici de tot şi apoi din ce în ce mai groase, la care Iosif încerca şi uneori reuşea să asocieze şi pe alţii care se nimereau prin preajmă...

 

De la comitet Niculae trecu pe la dormitor, îşi luă servieta în care vârî din cufărul de lemn pe care îl păstra sub pat câteva cămăşi şi obiecte de toaletă şi o jumătate de oră mai târziu se afla la gară, unde luă cursa care îl lăsă, după un ceas de mers peste câmpie, la patru kilometri de Siliştea-Gumeşti.

PARTEA A DOUA

 

 

I

Prima care află în sat că Niculae al lui Moromete o să vie acasă pe tot timpul cât o să ţină secerişul şi treierişul fu Marioara lui Fântână, fata lipoveanului; află vestea chiar de cu seară, cu multe ceasuri înainte ca Niculae însuşi să fi ştiut unde avea să se ducă el a doua zi.

Dimineaţa fata se trezi povestind mamei că visase că era la deal la secere şi că începuse o ploaie mare şi cineva o chema să se adăpostească sub un pom sau sub o covergă între nişte pepeni, dar pentru că nu ştia cine era sub coviltirul acela, ea nu se ducea şi ploaia o ploua şi de frică începuse să strige. A strigat în somn. S-a auzit sau nu s-a auzit?

– Nu s-a auzit, zise mama, a plouat niţel azi-noapte spre ziuă, a dat câteva picături, d-aia ai visat ploaia.

Fata însă întârzia în aşternut fără să-şi dea seama, prinsă poate de ceea ce numai ea ştia că mai simţise încă în vis şi maică-sa se răsti la ea să se dea mai repede jos de pe prispă şi să se apuce de treabă, n-auzea că vaca aia a început să mugă? Fata tresări, se dădu repede jos, îşi spălă mâinile cu săpun (pe faţă nu se spălă, se drese numai cu un fel de preparat vâscos de glicerina), îşi trase rochia pe cap, îşi puse un şorţ curat şi, cu mânecile sumese, cu un vas mare de lut într-o mână şi o copaie mică de lemn plină cu tărâţe în cealaltă, o luă spre şopron unde într-adevăr se auzea mugetul parcă nedecis al vitei; era o chemare să i se dea să mănânce şi să i se ia laptele care îi presa ugerul, nervoasă însă în acelaşi timp că avea să rămână fără el, amintire poate a viţelului care dispăruse nu se ştie unde şi nu-l mai vedea în fiecare dimineaţă alergând cu botul întins spre ea şi