arăta parcă înmuiat de ceva şi vorbele îi veneau parcă din creier atât de aproape de exprimare încât îi forţau deja un surâs care cerea celuilalt să treacă repede peste tot ce se întâmplase întrucât iată că el... Şi îl întrebă pe Niculae de ce l-a chemat tovarăşul prim-secretar, recunoscându-se astfel vinovat că a minţit aseară când i-a spus ceea ce i-a spus. Niculae îi răspunse că nu se mai duce la Broşcoşeşti pe timpul campaniei, se duce la Siliştea..,

– Aha, făcu Iosif, şi când pleci?

– Acuma plec...

– Bine, să trăieşti!

– La revedere, răspunse Niculae şi se despărţiră.

Se spunea despre ei doi că sunt prieteni, fiindcă nu puţine erau momentele când acest lucru părea evident pentru mulţi, dar pentru şi mai mulţi era tot atât de evident că nu se aveau deloc bine, în special despre Iosif exista această părere, că ar avea ceva împotriva lui Moromete. Nu farse cum era cea de azi, ci întâmplări care înlătură orice dubiu, nemailăsând celorlalţi posibilitatea nici uneia dintre acele interpretări care au în vedere caracterul capricios al acestor relaţii şi despre care, dacă vrei să nu te înşeli, e mai bine să păstrezi o imagine globală care să includă în acelaşi cerc sinuos al prieteniei atât certurile cât şi împăcările. Multă vreme, de pildă, şi anume la început când Niculae venise la comitetul raional de partid, fuseseră văzuţi împreună la şedinţe, cu scaunele alături sau plecând în oraş de la cantină, şi de câteva ori chiar aranjându-se să fie trimişi să activeze prin aceleaşi localităţi. Fuseseră văzuţi împrumutându-şi bani. Dar nu mai mult decât atât, de pildă să se apere în şedinţe unul pe altul, cu toate că de câteva ori s-ar fi putut foarte bine să se întâmple, în special o dată când i s-a adus lui Niculae o învinuire că din pricină că nu fusese el destul de vigilent, nişte chiaburi sabotaseră undeva electrificarea unei comune, în realitate sabotorii fiind organele locale, care sustrăseseră cerealele date de ţărani în acest scop şi organele acestea întocmiseră apoi un dosar în toată regula înaintându-i pe acei chiaburi justiţiei (care de altfel îi şi condamnase). În comuna aceea activase atunci şi Iosif şi el cunoştea foarte bine care era adevărul şi în timpul şedinţei tăcuse tot timpul şi abia când văzuse că majoritatea îl apăra pe Niculae de critica nedreaptă care i se aducea, se ridicase şi el şi spusese că nu era adevărat şi că vinovaţii erau alţii. Cei care crezuseră până atunci că Moromete şi Iosif sunt prieteni, nu mai crezură din clipa aceea.

Continuau totuşi să fie văzuţi împreună şi opinia reveni, fiindcă dintre două fapte mai puternic e cel care nu mai poate avea şi o altă interpretare decât cea conformă cu faptul însuşi. A nu lua apărarea unui prieten într-o şedinţă putea avea şi alte explicaţii decât aceea care se impunea la prima vedere, ce putea să însemne în primul rând? Câtva timp prinse deci consistenţă această impresie, dar când fu pe punctul să devină un fapt cert Iosif începu deodată să facă dezvăluiri: ştiau ei oare ce fel de om era Moromete ăsta? Da, ştiau, i se răspunse, aşa cum ştiau despre fiecare, conform comportării lor în cadrul muncii în comitet. Ei nu, râse Iosif, să vedeţi... Şi începu să dea la iveală acele lucruri care se spun între doi prieteni în faza de început, acele destăinuiri care sunt de obicei reciproce şi tocmai de aceea nici nu se divulgă. Şi din felul cum le povestea Iosif reieşea tocmai acest lucru neaşteptat, că aceste destăinuiri nu le făcuse decât Moromete şi că Iosif se mulţumise doar să le asculte.

Şi astfel se află că Moromete era odată la vie şi că i s-a făcut sete şi s-a dus mai încolo la o covergă să ceară apă celui dinăuntru şi când colo a dat peste două fete care nu se ştie ce făceau acolo împreună, dezvelite şi una cu trupul peste cealaltă. Şi numai atât? întrebaseră unii plictisiţi. Ce-a făcut Moromete? A luat-o la fugă, le-a răspuns atunci Iosif, şi în clipa aceea aşa înalt şi voinic cum arăta el cu statura lui, s-a frânt brusc pe spate şi s-a cutremurat de râs de parcă ar fi trosnit un pălimar. Într-adevăr, au convenit ceilalţi, era ceva vesel aici... Şi încă ce? Că altă dată tot aşa într-o seară la un clic, l-au scos pe Moromete nişte băieţi în tindă. Cum, s-au mirat cei care îl ascultau, pe el l-au scos, nu pe fată? „Nu, fata l-a scos”, a răspuns Iosif şi în clipa aceea s-a opintit iar în râsul acela al lui scurt ca un pârâit de gard. Şi? Şi acolo în tindă, în paie, Moromete a stat şi el cu ea de vorbă pe întuneric. Pe urmă s-a dus zvonul în sat că fata respectivă nu mai e fată mare. Şi nu era adevărat? au întrebat ceilalţi. „Nu!”, a răspuns Iosif. „Te pomeneşti, a zis atunci un activist minunându-se, că Moromete ăsta n-o fi având...” „Ba nu, a spus altul, o fi având, că altfel s-ar bolnăvi, dar n-o fi având...” „Le-o fi având pe toate mici”, a zis altul şi au râs toţi şi cel mai tare se auzea răcnetul ca o rostogolire de buturugi a lui Iosif, după care tot el a restabilit lucrurile afirmând că Moromete le are pe toate în regulă, dar aşa e el din firea lui. Fiindcă iată de pildă tot la un clic ce i s-a întâmplat în altă seară, se juca ghicitoarea-n poezie, ştiţi cum e asta, unul zice aşa: „Mă cutare, ştii că alde cutare mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” zici tu şi atunci ăla răspunde: „L-am găsit sub podul de aramă, îl făcea dracii pastrama”, sau altele, dar trebuie să ai grijă că poate să spună de tine în loc de el, l-am găsit pitit între sobă, îţi făcea spinarea tobă, sau altele mai rele, dacă aveai vreo soră sau vreo fată la care ţineai. Aşa i-a spus lui Moromete, dar nu că ţinea el la ea, hi, hi,