Prima cruciadă împotriva Degetelor a pornit din nou la drum. Foarte curând, ea atinge ritmul de croazieră, croindu-şi inexorabil calea printre ierburile care foşnesc şi se dau în lături!

Insecte, râme, rozătoare şi reptile preferă să o ia la fugă din drumul coloanei; rarii curajoşi care stau şi o privesc scurgându-se, ascunşi cu grijă, îşi revin cu greu din surpriza provocată de scarabeii-rinocer mergând la pas cu furnicile roşcate.

Departe în faţă, cercetaşele forfotesc fără odihnă, umblând în dreapta şi în stânga şi indicând grosului trupelor itinerarul cel mai drept şi mai puţin accidentat cu putinţă.

Dispozitivul acesta adoptat ca măsură de precauţie, care este în general de o eficienţă maximă, nu îi împiedică să se lovească pe neaşteptate de un obstacol neprevăzut. Furnicile se îngrămădesc şi se îmbrâncesc pe marginea unui crater enorm, cu un diametru de cel puţin o sută de paşi. Stupoarea e generală! Şi aceasta deoarece cruciatele recunosc fără întârziere locul: groapa din faţa lor e tot ce a mai rămas din oraşul Giou-li-kan, despre a cărui dislocare monstruoasă, urmată de răpirea într-o gigantică cochilie transparentă, le vorbise un soldat scăpat ca prin minune... Iată ce fac Degetele! Iată de ce sunt ele în stare!

O furnică robustă, cu antenele întinse, se întoarce spre surorile sale. Este 9. Arţagul pe care îl manifestă faţă de Degete este bine cunoscut tuturora. Desfăcându-şi larg mandibulele, ea aruncă un feromon izbitor:

Le vom răzbuna! Vom ucide câte două Degete pentru fiecare soră de-a noastră!

Cruciatelor li s-a spus şi repetat întruna că pe tot Pământul nu există mai mult de o suta de Degete, dar asta nu le opreşte să inspire adânc mesajul înţepător şi aspru. Pline de furie, ele ocolesc groapa şi pornesc din nou ia drum.

Surescitarea nu le face, totuşi, să uite de prudentă; în timp ce străbat un deşert sau o savană prea însorită, furnicile au grijă să-şi schimbe formaţia astfel încât artileristele să fie la umbră, pentru ca nu cumva acidul pe care îl conţin să explodeze, omorându-le pe purtătoare ca şi pe vecinele lor. Îndeosebi acum, când e vorba de acid cu o hiperconcentraţie de 60%: sunt lesne de închipuit deflagraţia şi ravagiile pe care le-ar provoca în rândurile armatei!

Iată-le ajunse în faţa unui pârâu, apărut probabil ca urmare a potopului recent. 103 683 îşi zice că acesta nu se poate întinde pe o lungime prea mare şi că ar putea să-l ocolească pe la sud, dar nimeni nu o asculta: nu e timp de pierdut! O parte din cercetaşe se aruncă în apă şi formează la iuţeală o punte, prinzându-se fiecare de labele celeilalte. O dată ce trupa a trecut, patruzeci dintre ele rămân să zacă acolo, neînsufleţite. Totul se plăteşte.

Când se lasă cea de-a doua- seară de la plecare, toate furnicile sunt ispitite să ocupe o termitieră sau un furnicar duşman vacant. La orizont nu se zăreşte însă nimic. Se află într-o landă pustie unde nu cresc decât arţari.

La îndemnul unei furnici-soldat veterane, care nu ştia că, la mare distanţă de acolo, furnicile magnan fac bivuacuri după aceeaşi metodă, se strâng toate laolaltă şi se îngrămădesc într-un ghem compact. Marginea acestui cuib provizoriu este formată dintr-o dantelărie de mandibule gata să muşte oricând. În interior au fost pregătite săli făcute din aceiaşi pereţi vii pentru scarabei, care sunt mai sensibili la frig, şi deopotrivă pentru bolnavi şi răniţi. Întreaga construcţie cuprinde coridoare şi loji înşiruite pe vreo zece etaje.

Dacă vreun animal ar atinge oricât de uşor bostanul acesta negru, el ar fi prins pe loc în miezul eşafodului myrmicin. Un pui de căldăraş şi o şopârlă ce se credea experimentată nevoie mare şi-au plătit curiozitatea cu o moarte înfiorătoare.

În vreme ce furnicile amplasate în exterior rămân într-o permanentă alertă, agitaţia din interior se domoleşte treptat şi încetează. Fiecare se încastrează în porţiunea de lojă sau de coridor care îi este cuvenită.

Apoi, dat fiind că s-a lăsat frigul, furnicile adorm.

79. ENCICLOPEDIE

CEL MAI MIC NUMITOR COMUN: O experienţă animală împărtăşită de toţi oamenii de pe Pământ este întâlnirea cu furnicile. Există populaţii care nu au văzut niciodată vreun câine sau vreo pisică, vreo albină sau vreun şarpe, dar nu există indivizi care să nu se fi distrat lăsându-se escaladaţi de vreo furnică. Este experienţa noastră comună cea mai răspândită. Or, din observarea acelei furnici care merge pe mâna noastră, am obţinut nişte informaţii de bază. Unu: furnica îşi mişcă antenele pentru a înţelege ce i se întâmplă; doi: ea umblă pe oriunde poate; trei: dacă i se taie calea cu mâna, se urcă pe ea; patru: o coloană de furnici poate fi oprită trăgând o linie în faţa ei cu Degetul ud (insectele par să se afle atunci în faţa unui zid invizibil de netrecut, pe care sfârşesc prin a-l ocoli). Cunoaştem cu toţii aceste lucruri. Şi, totuşi, cunoaşterea aceasta copilărească şi primară împărtăşită de toţi înaintaşii şi contemporanii noştri nu serveşte la nimic, deoarece nu este transmisă în şcoală (unde furnica este studiată într-un mod respingător, de exemplu prin memorizarea segmentelor care alcătuiesc corpul acesteia: sincer vorbind, ce rost are?) şi nici nu poate constitui o profesie.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

80. OASPEŢII DE SEARA

Avusese dreptate! Medicul legist i-o confirmase. Era foarte posibil ca leziunile interne să fi fost provocate de mandibulele unor furnici. Jacques Méliès nu-l prinsese încă pe vinovat, dar era sigur că se află pe drumul cel bun.

Simţindu-se prea surescitat ca să poată dormi, comisarul dădu drumul la televizor şi avu norocul să nimerească peste reluarea nocturnă a "Capcanei de gândire". Doamna Ramirez îşi pierduse timiditatea şi arbora o fizionomie radioasă.

― Deci, doamnă Ramirez, acum aţi descoperit despre ce este vorba?

Doamna Ramirez nu-şi ascundea bucuria.

― Da, da, am descoperit! în sfârşit, cred că am descoperit soluţia enigmei dumneavoastră!

Din sală izbucniră tunete de aplauze.

― Chiar aşa? se miră prezentatorul.

Doamna Ramirez bătu din mâini ca o fetiţă.

― Da, da, da! exclamă ea.

― Ei bine,