la fel de profundă ca atunci când își folosise a treia mână ca să se apere împotriva vocii lui Ranalee. Talente, ar spune ea, mici talente utile. Plural. Edeard nu auzise niciodată de ceva ca lumina lichidă pe care Ivarl și Tannarl o puteau manifesta. Și când te gândești că atunci când îl aducea pe Arminel în fața justiției traversând suprafața Bazinului Birmingham se considerase invincibil. Asta îl făcea să se întrebe cât de multe alte mici surprize neplăcute păstrau familiile aristocratice. Tatonă în jur cu televederea, încercând să afle cu exactitate unde se afla. Tunelul era foarte profund. Examină structura de deasupra, căutând un indiciu despre căderea lui, despre direcția din care venise. Makkathranul se modificase din nou, ca să-l lase să treacă, dar nu putea detecta nicio diferență în masa solidă de deasupra capului. Când s-a concentrat, a crezut că a zărit ceva. Mătură cu televederea în spate și iată-l, era acolo. Era ca o imagine de sine înglobată în substanța orașului. Căzând, cu brațele fluturând nebunește și haina lăsând dâre de fum. În timp ce studia imaginea, aceasta se muta încet. Dacă se concentra pe substanța de mai sus, imaginea părea să se ridice din nou, urmărind punctul său de concentrare. Când și-a schimbat direcția, la fel a făcut și imaginea. Amintire, a realizat încântat. Orașul își aduce aminte de mine.

Edeard își urmări imaginea până la locul unde aceasta cădea din acoperișul tunelului. A fost amuzant, într-un fel, să se vadă pe sine aterizând grămadă pe podea, dar asta tot nu-i spunea în ce direcție să meargă, ci doar unde anume se afla mai sus Casa cu Petale Albastre. Își întinse percepția până la gândurile placide ale orașului și proiectă o imagine a străzii Transal în Jeavons unde folosea întotdeauna o pivniță dezafectată pentru a merge în jos, în tunelurile de canalizare.

– Ai vreo amintire despre cum se ajunge acolo? a întrebat el.

Nu exista nicio imagine, fapt la care, oricum, se aștepta oarecum. A început apoi să tatoneze în jur unde să-și pună piciorul pentru că tunelul era cumva înclinat. Podeaua a coborât alarmant de repede și Edeard a căzut pe spate. A început să alunece de-a lungul suprafeței netede, prinzând viteză pe măsură ce unghiul continua să crească. Trecuse deja de patruzeci și cinci de grade și se mărea. Linia infinită de lumini de culoare roșie intermitentă fulgera pe lângă el. Știa ce urma să se întâmple, chiar dacă era cu totul imposibil. Cum e posibil ca un tunel să se încline?

Nu exista niciun răspuns. Singurul sunet din tunel era țipătul lui Edeard care începu să cadă în josul tunelului aflat acum la verticală.

Când s-a oprit ca să respire, nu s-a mai deranjat să urle din nou, la urma urmei, tot așa cădea în tunelurile de canalizare. Era doar faptul că înainte nu avusese o astfel de impresie de viteză. Poate că dacă închidea ochii…

I-a deschis în grabă. Era prea mult, trebuia să potrivească ceea ce vedea cu ceea ce simțea corpul lui. Luminile roșii erau acum o dâră solidă care se deplasa foarte repede. Aceasta era libertatea ge-vulturilor! Un tunel lateral clipi pe lângă el, făcându-l să icnească șocat. Înainte să apuce să se întrebe unde ducea, un altul sosise și trecuse deja. I-a reușit o tentativă de râs. Nimeni nu călătorise vreodată așa. Era uimitor! Această noapte îl încununase rege al orașului, și Honious să-i ia pe Ranalee, pe Ivarl și pe toți cei ca ei. Pentru că ei erau adevărații ignoranți. A existat doar un moment cu adevărat înfricoșător, atunci când corpul i-a fost răsucit de indiferent ce-o fi fost ceea ce îl ghida și îl ținea departe de pereții tunelului, și brusc zbură din tunelul principal într-una din intersecții. Își trase scurt respirația, dar teama îi dispăru curând. Dacă orașul l-ar fi vrut mort, i s-ar fi alăturat de mult lui Akeem în Marea lui Odin.

În cele din urmă, zborul său în derivă s-a încheiat pe măsură ce tunelul a revenit la orizontală. Edeard a sfârșit prin a aluneca pe o porțiune lungă de tunel până când podeaua acestuia a fost din nou orizontală. S-a uitat în sus și și-a trimis televederea să plutească prin masa solidă de deasupra. Partea de sus a tunelului s-a schimbat în modul acela straniu, dar foarte bine cunoscut acum, iar el a căzut. Întunericul l-a cuprins, și un minut mai târziu a țâșnit în aerul rece și în lumina slabă, portocalie, a tunelului Canalului de Marmură.

Vederea acestuia l-a deprimat imediat. Faptul că știa că se întorsese pe străzile orașului îi făcea și mai clară înfrângerea. Nu putea spune nimănui, nu avea către cine să se întoarcă. Mai rău, nu avea nicio idee despre ce să facă în continuare.

Poate ar trebui să plec. Ar trebui să mă duc la Ufford, iar Salrana și cu mine am trăi fericiți la țară, acolo unde ne este locul.

Era atât de tentant. Dar dacă el nu lua poziție împotriva bandelor și a celor ca Ranalee și familia ei, nimic nu se va schimba niciodată. Și în cele din urmă decăderea orașului ar trage zona rurală odată cu ea. Problema va aparține copiilor săi, iar atunci va fi devenit chiar mai mare. Edeard a oftat, și a luat-o spre casă.

A petrecut a doua zi în apartamentul său, televorbind cu Dinlay la secție și spunându-i că este răcit. Procesul lui Lian era în a opta zi, dar el apăruse deja în boxa martorilor. Procurorul nu mai avea nevoie de el. Dinlay îi ură sănătate.

Și-a expediat una dintre ge-maimuțe până la casa celui mai apropiat medic ca să-i aducă un unguent calmant pe care și l-a aplicat pe pielea arsă. I-a cerut apoi scuze lui Jessile și i-a spus să nu vină la el în seara aceea, susținând că nu vrea să-i transmită răceala. Ea l-a compătimit și l-a pus pe bucătarul familiei să-i trimită un coș cu supă