Tot ce voia era să-și petreacă câteva zile odihnindu-se și gândindu-se la următoarea lui mișcare. Cu siguranță trebuia să discute cu Marele Maestru Finitan. Apoi, a doua zi la prânz, Kanseen i-a televorbit.

Cartierul Cobara îl încântase întotdeauna pe Edeard. Nu avea străzi, ca restul orașului. În schimb, peste o sută de turnuri-pilon se ridicau din pământ, toate la fel, înalte de patru etaje, cu fiecare nivel suficient de larg pentru a oferi spațiul de locuit necesar unei familii. Dar locul în care arhitectura excela era deasupra turnurilor. Fiecare era o coloană de sprijin pentru un pod larg care se întindea până la turnul următor. Majoritatea constituiau baza pentru cel puțin trei astfel de poduri și multe dintre ele susțineau mai mult de atât, țesând cartierul cu o serie de structuri poligonale suspendate. Și acolo începea adevărata zonă rezidențială a cartierului, care se extindea în sus până la șase etaje de la curba joasă a platformei fiecărui pod. Formau triunghiuri, pătrate, hexagoane, pentagoane și chiar în centrul cartierului, podurile alcătuiau celebrul dodecagon al Fântânii lui Rafael, care adăpostea Breslele Artiștilor, Botaniștilor și Cartografilor. Fântâna în sine mugea dintr-un bazin mare din mijlocul dodecagonului, vârful său de spumă alb ridicându-se peste acoperișurile arcuite de cristal.

Edeard trecu pe lângă jetul de apă feroce, măturând cu a treia mână spray-ul de apă rece gheață pe care acesta îl împrăștia în jur, dincolo de marginile fântânii. Era bine înfășurat în mantaua lui căptușită cu blană, cu o căciulă cu clape neagră trasă bine pe cap și o eșarfă maro acoperindu-i gura. Nimeni nu-l recunoscu prin ceața lui de izolare, deși era foarte conștient de ge-vulturul care aluneca pe cerul gri monoton și care se deplasa în același ritm cu el.

După ce a trecut de fântână, a luat-o la stânga, îndreptându-se către turnul Millagal, cu zidurile sale cu dungi roșii și albastre acoperite de o rețea desfrunzită de gurkvine. Echipe de ge-maimuțe munceau în forță, curățând ultimele urme de noroi din piața care se extindea peste întreg cartierul sub umbrele groase ale clădirilor înalte. Iarna îi dădea Cobarei un ciudat aspect subteran, cu doar câteva șuvițe ca de salcie de lumină a soarelui coborând printre structurile elaborate. În timpul verii, piața era plină de oameni, de mici comercianți, de artiști de stradă și de copii care se jucau. Astăzi, toți aceștia erau înghesuiți lângă sobele lor în încăperile de deasupra, plângându-se de întârzierea venirii primăverii.

Edeard era bucuros că erau puțini oameni în jur, moralul lui era încă scăzut. Odată ajuns la baza turnului Yolon, a trecut pe sub arcada largă. Un set masiv de scări spiralau în sus până la luminatorul central. A mormăit la vederea lor, deoarece fiecare treaptă se curba la o distanță nepotrivită pentru picioarele umane. Într-o zi, a reflectat el în timp ce urca cu pași dureroși, va lăsa baltă orice precauție și va remodela fiecare scară din oraș.

Trei arcade radiau din partea de sus a scărilor. O luă pe Kimvula și fu imediat încurajat de atmosfera însuflețită care domnea aici, atât de sus deasupra solului. Arcada era îngustă în comparație cu înălțimea zidurilor de pe fiecare parte, cinci etaje de ogive și ferestre proeminente rotunjite spre exterior. Cu toate acestea, era destul de largă pentru ca să se poată instala standuri de-a lungul ambelor laturi. Își desfăcu eșarfa în timp ce trecea pe lângă acestea, pentru că era cald în interiorul arcadei. Lumina soarelui de iarnă era umbrită de acoperișul de cristal cu o tentă roz pal. Oamenii erau adunați în jurul diferitelor tarabe, făcând afaceri cu proprietarii. Aerul era parfumat cu mirodenii și foarte uscat. Cineva, undeva, prăjea prune cu miere.

La o treime din drumul în josul arcadei coti într-un coridor îngust care ducea la încă o scară în spirală. Oftând, se târî în sus încă trei etaje. Holul de la acest etaj era iluminat de lumina portocalie a orașului ce radia din rozetele poziționate deasupra fiecărei uși. A găsit ușa roșie cu balamale în formă de iederă pictate violet și a bătut politicos, chiar dacă putea simți mințile din spatele peretelui.

Dybal a deschis-o. Bătrânul muzician nu era în starea lui obișnuită. Purta o cămașă într-o culoare vibrantă și părul îi era împletit îngrijit, dar umorul lui de obicei atât de ascuțit era palid acum.

– Îți mulțumesc că ai venit, a spus el.

Ochii i s-au îngustat când privirea i-a căzut pe fața plină de pete roz a lui Edeard.

– Ești bine? Arăți ca și cum ai fi fost ars.

– Sunt bine. Am avut un accident, atâta tot.

– Ciudat, ăsta ar fi al doilea accident de care am auzit în această săptămână. A fost un incendiu în Casa cu Petale Albastre cu două nopți în urmă. Nu ar trebui să-ți petreci timpul în acel loc, Edeard, a distrus mulți băieți.

– Voi ține minte, mulțumesc.

Edeard a fost condus în salon. Acesta avea o fereastră ca un bulb curbat spre exterior care privea peste spațiul pentagonal de afară. Mult mai jos, sub ei, copacii mari creșteau într-un șir de jgheaburi ce se curbau din suprafața pieței. Ramurile lor dezgolite de un alb strident străluceau printre umbrele clădirilor de pe pod. Restul echipei lui era deja acolo. Boyd și Dinlay în picioare aproape de o sobă de fier în care ardeau cărbuni, părând preocupați și radiind griji. Kanseen ea însăși ocupându-se cu un samovar de ceai, cu gândurile bine protejate ca întotdeauna. Macsen îngenunchease pe podea lângă scaunul pe care stătea Bijulee, cu brațul pe picioarele mamei sale, care era evident că plânsese. Acum, își tampona fața cu o batistă, afișând un zâmbet curajos. Edeard se uită la vânătaia care se întuneca în jurul ochiului ei și tresări. Consternarea lui se transformă în furie.

– Îi cunoșteai? îi scăpă brusc.

Ea îi adresă un zâmbet cald. Chiar și cu vânătăi, era încă frumoasă.

– Nu. Le-am spus să nu te cheme. Nu vreau să